Tehnici de Contentie la Cabaline

Tehnici de Contentie la Cabaline
Preluare dupa Prof. Dr. Igna Cornel

Contenţia în decubit se poate realiza prin mai multe metode care,
după materialele utilizate, se clasifică în metode simple şi metode cu chiostecuri.
Chiostecul este o curea cu cataramă şi inel care se aplică pe
regiunea chişiţei. Pe faţa internă cureaua este căptuşită cu pâslă de protecţie
(fig. 6 a).
Există mai multe tipuri de chiostecuri diferite după modul de montare
(fig. 6b, c). Chiostecul care are ataşat de inel un lanţ ce se continuă cu o funie
lungă de 2-3 m (otgon) este considerat chiostec principal (fig. 6 d). Pentru fixarea
lanţului, după ce s-a strâns, se folosesc siguranţe metalice (port muscheton) (fig.
6e). Chiostecul poate fi confecţionat şi dintr-o ţesătură rezistentă lată de 8-10 cm
şi lungă 20-30 cm, prevăzută cu inele la capete (fig. 6f).
Plat-lonja este o frânghie rezistentă, special confecţionată, care la un
capăt este mai lată şi se termină cu un inel (fig. 6g).
Pentru anumite metode de confecţie sânt necesare gura de ham, chinga toracică
şi funii de 10-12 m.
1. Metode de trântire şi contenţie în decubit fără chiostecuri
a. Metoda rusească se realizează cu o funie de 8-10 m prevăzută la unul din
capete cu un inel metalic. Este o metodă simplă, puţin traumatizată, trântirea la
sol putându-se realiza de către o singură persoană. Prezintă dezavantajul dat de
nesiguranţa căderii la punct fix şi de faptul că o dată cu trântirea nu se realizează
şi imobilizarea membrelor. Este greu realizabilă la caii de talie foarte mare şi
retivi.
Tehnica de lucru constă în executarea unui lanţ la baza gâtului, cu
plasarea inelului lateral pe partea opusă căderii. Capătul funiei se trece din afară
înăuntru după chişiţa membrului posterior de pe partea căderii, unde se duce din
nou la inelul metalic prin care se trece dinspre înăuntru spre afară şi apoi peste
grebăn, de unde se trage împreună cu pana căpăstrului, după ce în prealabil
capul a fost mult deviat lateral în partea opusă căderii (fig. 1 a şi b). Căderea are
loc întâi pe trenul posterior şi apoi în decubit lateral. Imediat după cădere se
imobilizează capul în extensie şi se tracţionează de coadă. Laţul funiei de pe
piciorul din spate poate fi folosit pentru legarea membrului în “8” în vederea
descoperirii regiunii inghinale (fig. 1 c).
Deoarece laţul de la baza gâtului se poate strânge şi poate strangula
traheea, mai ales când imobilizarea în decubit durează mai mult timp, se
recomandă să se execute un nod de oprire pe inelul metalic înainte de a se duce
funia pe după membrul posterior sau să se facă o trecere pe după torace (fig. 2).
b. Metoda românească (Iuliu Maior) prezintă aceleaşi avantaje şi
dezavantaje ca şi metoda rusească. Se realizează cu o gură de ham, de care
sunt prinse lateral două curele de 5 şi 6 metri. Trântirea se poate face de către
un singur lucrător bine exersat, iar pentru menţinerea calului în decubit sunt
necesare 2-3 ajutoare.
Tehnica de lucru: se aplică gura de ham, cureaua mai lungă se trece
pe după chişiţa membrului posterior de pe aceeaşi parte, din interior spre
exterior, apoi se readuce la inelul de la gura de ham prin care se introduce
dinafară spre înăuntru, se trece pe sub torace şi se readuce peste grebăn de
unde se trage concomitent şi de pana căpăstrului (fig. 3). După trântire,
menţinerea în decubit se realizează, de asemenea, prin fixarea capului la sol în
extensie şi prin tracţionarea cozii. Cu ajutorul curelei libere se va efectua legarea
membrului posterior în “8” pentru intervenţii pe regiunea inghinală.
c. Metoda ungurească este, de asemenea, simplă şi se realizează cu
o funie obişnuită de 10-12 m, fiind necesare 3-5 persoane. Are dezavantajul c ă
trântirea nu se realizează la punct fix, nu sunt imobilizate membrele anterioare şi
se poate traumatiza prin frecare pielea de pe fa ţa posterioară a chişiţelor
membrelor pelvine.
Tehnica de lucru: funia se îndoaie în două şi printr-un nod se
formează un laţ fix care se plasează la baza gâtului; capetele funiei se trec
printre membrele anterioare şi posterioare, pe după chişiţe de unde se readuc la
laţul de la baza gâtului pe sub care se trec şi apoi sunt orientate posterior,
direcţiei în care trag 2-4 lucrători, în timp ce unul imobilizează calul de pana
căpăstrului şi împinge capul în direcţia căderii (fig. 3 B). Căderea se produce
progresiv, întâi pe trenul posterior şi apoi pe cel anterior, avându-se grijă să cadă
pe partea dorită. Menţinerea în decubit lateral se realizează prin imobilizarea
capului la sol cât mai mult în extensie, prin tracţionarea cozii şi imobilizarea
membrelor, în funcţie de scopul urmărit (fig. 3 B). Cu capătul liber al funiei se
poate executa posterior în “8”. Pentru a se evita “arsura în lan ţ”, respectiv
traumatizarea pielii de pe faţa posterioară a chişiţelor, se pot aplica manşete de
protecţie sau chiostecuri. legarea membrului
2. Metode de trântire şi contenţie în decubit cu chiostecuri
a. Metoda franceză se realizează după următoarea tehnică de lucru:
se aplică pe chişiţele de la trei membre chiostecuri simple, pe al patrulea
membru, care va fi întotdeauna cel anterior de pe partea opus ă căderii, se aplică
chiostecul principal cu otgon. Otgonul se va trece prin inelele celorlalte
chiostecuri, începând cu membrul posterior de pe aceia şi parte, apoi prin cel
posterior şi anterior de pe partea căderii şi se revine la chiostecul principal,
trecând funia prin inelul acestuia dinăuntru în afară (fig. 4 a). Pentru dirijarea
căderii se mai trece o plat-lonjă peste torace, de care un lucrător va trage în
direcţia căderii. Sunt necesari 4-5 lucrători după cum urmează: unul imobilizează
capul şi îl dirijează în partea căderii, al doilea la coadă, de care trage, de
asemenea în direcţia căderii, al treilea trage de otgon în direc ţia opusă căderii şi
al patrulea trage de plat-lonja trecut peste torace, în direc ţia căderii (fig. 4 a). La
sol, imobilizarea se realizează prin limitarea mişcărilor membrelor cu ajutorul
unui dispozitiv (port- muscheton) (fig. 6 g), care se montează pe o verigă a
lanţului de la otgon nepermiţând desfacerea; prin imobilizarea capului în extensie
şi prin tracţionarea cozii (fig. 4 b). Metoda prezintă avantajul siguranţei căderii la
punct fix şi al imobilizării membrilor. Are dezavantajul dat de dificultatea aplicării
chiostecurilor la caii retivi şi tineri; de căderea brutală şi de faptul că necesită
materialele special confecţionate în acest scop. Pentru legarea în (“8”) a
membrului posterior, acesta se eliberează din chiostec şi se imobilizează în
continuare cu ajutorul unei plat-lonje (fig. 4 b şi c).
b. Metoda berlineză se deosebeşte de precedenta numai prin faptul
că plat-lonja se trece pe sub axila membrului anterior de pe partea opus ă căderii.
c. Metoda daneză se realizează cu următoarele materiale: două
chiostecuri simple aplicate pe bipedul lateral de pe partea căderii; două
chiostecuri cu otgon aplicate pe bipedul lateral de pe partea opus ă căderii; o
gură de ham cu chingă toracică prevăzută cu două inele, unul plasat dorsal şi
altul ventral (fig. 5 a).
Tehnica de lucru: otgonul chiostecului principal de la membrul anterior
se trece prin inel chiostecului de la celălalt membru anterior, apoi la cel posterior,
de unde se trece prin inelul, ventral al chingii toracice în direc ţia opusă căderii,
otgonul chiostecului de la membrul posterior se trece direct prin inelul dorsal al
chingii toracice în direcţia căderii (fig. 5 a). Sunt necesari, de asemenea, 4-5
lucrători care îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi la metoda franceză. Faţă de
aceasta, prezintă avantajul dat de faptul că o dată cu trântirea se imobilizează
separat un membru posterior, ceea ce permite descoperirea regiunii inghinale
(fig. 5 b ) şi legarea membrului în “8”.
c. Metoda Stuttgart se realizează cu două chiostecuri simple şi două
cu otgon, aplicate pe bipede în diagonală, şi cu o chingă toracice prevăzută cu
două inele plasate latero-ventral (fig. 7 a). Tehnica de lucru este asemănătoare
metodelor anterioare. După cădere, calul se aduce uşor în decubit dorsal, fixândse
membrele pe bipede laterale separat cu ajutorul celor dou ă otgoane care se
trec prin inelele chingii toracice (fig. 7 b). Metoda prezintă avantajul că permite
imobilizarea calului în decubit dorsal cu descoperirea regiunii abdominale şi
inghinale.
3. Contenţia pe masa de operaţie
Este cea mai sigură şi mai puţin riscantă. În prezent se folosesc
mesele de operaţie fixe acţionate manual sau prin dispozitive mecanice şi
hidraulice acţionate electric (fig. 8).
Tehnica de lucru : platforma mesei de operaţie se pune în poziţie
verticală, apoi se fixează de ea calul cu ajutorul a două chingi care sânt cu un
capăt prinse de platformă, iar celălalt liber se trece pe sub torace şi abdomen,
apoi se fixează la dispozitivul de suspendare şi prin înfăşurare se imobilizează
calul la platforma mesei (fig. 10 a, b) care, apoi se aduce în pozi ţia orizontală (fig.
10 c, d). Se prind membrele în chiostecurile fixate de platformă, începând cu cele
de sus şi terminând cu cele de jos. Pentru contenţie sânt necesari 4-5 lucrători,
care trebuie să fie bine instruiţi asupra modului de lucru şi asupra modului de
manevrare a fiecărui dispozitiv. Manevrele de decontenţionare se desfăşoară în
ordine inversă celor de contenţionare.
4. Metode speciale de contenţie a membrelor
Imobilizarea şi legarea în “8” a membrului posterior pentru
castrare sau pentru intervenţii pe regiunea inghino-abdominală
În funcţie de metoda de trântire utilizată, se duce şi se fixează
membrul posterior cu extremitatea în regiunea toracic ă apoi cu aceiaşi funie sau
cu alta se execută legarea în “8” după procedeele prezentate detaliat în fig. 9
Fixarea membrului anterior pe cel posterior şi invers
Este indicat în intervenţii pe regiunile meta- şi acropodiale. Se
realizează de regulă cu ajutorul unei funii prin înfăşurări multiple sau cu ajutorul
unor cadre de lemn sau metal fixate la masa de opera ţie sau la sol (fig. 11).
Tehnici de Contentie la Cabaline – Imagini

Leave a Comment