Subiecte 11-20 (III) Histologie

Histologie Generala si Embriologie
An 1
Material pentru examen
Partea III
Subiecte 11-20

11. EPIFIZA

Sau glanda pineala are in structura sa capsula, stroma si parenchim. Capsula deriva din pia mater. Din capsula se desprind septe conjunctive vasculare care impart parenchimul glandular in lobuli de forme si marimi diferite. Septele contin vase, nervi, cel.musculare netede si ocazional melanocite. Stroma este formata din fibre de reticulina, prelungiri gliale si ale pinealocitelor, fibroblaste, melanocite si mastocite (cu histamina si serotonina).
Parenchimul cuprinde pinealocite, cel gliale, cel nervoase si cel.pigmentare.
Pinealocitele sau pinocitele reprez cel principale ocupand 95% din pop. celulara. Pinocitele sunt neuroni modificati dispusi in gramezi sau cordoane, inconjurati de o retea bogata de capilare fenestrate; au prelungiri lungi si sinuoase, intens ramificate.
La microscopul electric se observa 2 tipuri principale de pinealocite: unele clare care contin ribozomi liberi(Reneted), microtubuli, filamente si altele intunecate care contin poliribozomi (Rerugos),
complex Golgi, vacuole si granule de secretie. Pinocitele intunecate reprez stadiul activ, fiind mai bogate in organite, avand nuclei mai mari, eurocromatici. Cel. gliale sau gliocitele sunt reprezentate de astrocite. Prelungirea lor participa la delimitarea spatiilor perivasculare impreuna cu prelungirile pinocitelor si cu memb. bazala a capilarelor. Numeric exista mai putine celule gliale. Nucleii celulelor gliale sunt mici si intunecati iar citoplasma bazofila.
Cel. pigmentare apar mai numeroase la adult si contin pigment melanic, feruginos si lipofucsina. Vascularizatia epifizei este foarte bogata, fiind asigurata de vase ce se desprind din plexurile coroide si formeaza o retea capilara inconjurata de spatii perivasculare delimitate de prelungiri ale pinocitelor si astrocitelor. Epifiza este inervata de fibre nervoase simpatice, cu origine in ganglionul cervical cranial, care stabilesc contact cu pinealocitele.
Hormonii epifizari participa la coordonarea bioritmului diurn prin intermediul hipotalamusului si hipofizei. Extractele epifizare au si actiune hipotensiva, provocata de histamina eliberata de mastocitele componente. Epifiza are origine neuroectodermica. Plafonul diencefalului se evagineaza formand creasta epifizara, prin proliferarea ependimului de la acest nivel. Parenchimul glandei provine din diferentierea spongioblastelor si neuroblastelor, incat din luna a treia de gestatie se structureaza mugurele epifizar, cu o evaginatie celulara completa. Mugurul epifizar se diferentiaza in pinocite mari cu citoplasma clara si celule interstitiale, mici si intunecate.

12. PIELEA

Pielea, tegumentul sau cutisul este un organ conjunctivo epitelial, care acopera suprafata externa a corpului continuandu-se cu mucoasele la nivelul orificiilor naturale ale organismului. Este cel mai intins organ din corpul animal, ocupand 1/6 din greutate, cu rol de protectie antibacteriana, antiradianta, mecanica, chimica, fc. senzoriala (tactil, dureros, termic), o sursa de vit. D, fc de excretii pt metaboliti, fc. de semafor semiologic, reflectand starea de sanatate si evol. bolii. Apare mai groasa pe fata dorsala a corpului, pe fata laterala a membrelor de extensie, in timp ce in zona de flexie si pe fata mediana e mai subtire. Structura pielii cuprinde 3 componente: epidermul, dermul si hipodermul.
Epidermul – comp. cel mai superficial al pielii, format dintr-un epiteliu pavimentos cornos, de origine ectodermica, delimitat de stratul subadiacent printr-o membr. bazala. Cuprinde 4 straturi: bazal, spinos, granulos si cornos.
Suprafata epidermului apare neteda sau accidentata de mici proeminente care reflecta dispunerea papilelor dermice. In epiderm sunt 4 tipuri de celule: cheratinocitele, melanocitele, macrofagele intraepidermice si cel. epitelioide tactile.
Cheratinocitele se pot gasi in diviziune in faza matura sau in repaus.
Melanocitele sau melanoblastocitele sunt cel. care produc melanina. Isi au originea in crestele neurale, de unde migreaza in epiderm in timpul perioadei embrionare. Sinteza de melanina se bazeaza pe transformarea tirozinei, cu ajutorul dihidroxifenilaninei, in melanina. Melanina produsa se acumuleaza in vezicule secretorii denumite melanozomi, care disemineaza de-a lungul prelungirilor citoplasmatice. Macrofagele intraepidermice sau cel. agranulare au origine comuna cu cel. sis. imunitar. Detecteaza antigenii. Sensibile la U.V!!!!
Cel. epitelioide tactile sau cel Merkel sunt in contact cu terminatiile nervoase libere, actionad ca receptori senzoriali.
Dermul: are origine mezodermica si apare ca o retea de fibre de colagen, elastice si reticulate, ce cuprinde foliculi pilosi, glande sudoripare si sebacee, vase sanguine si limfatice, formatiuni nervoase. Are 2 straturi: strat papilar, superficial, ce se continua in profunzime cu stratul reticulat, fara o linie clara de demarcare. Stratul papilar, bogat in tes. conj. lax, e separat de epiderm prin membr. bazala. Cuprinde o retea de fibre de colagen, reticulare si elastice, fibroblaste si fibrocite, macrofage, plasmocite, mastocite, cel. pigmentare, cel adipoase, retele de capilare si numerosi corpusculi senzitivi. Asigura nutritia epidermului. Stratul reticulat apare mult mai gros si dens decat cel papilar. Asigura rezistenta pielii, fiind bogat in fibre de colagen si elastina, care formeaza retele papilare pe suprafata pielii.
Subcutisul sau hipodermul – reprez de tes. conjunctiv profund pe care gliseaza dermul si epidermul, plexul cutanat profund iriga tes. gras al hipodermului. Detine fibre de colagen si elastina care permit elasticitatea si mobilitatea pielii.

13. ANALIZATORUL VESTIBULAR

Analizatorul vestibular asigura echilibrul static si dinamic al organismului. El furnizeaza sistemului nervos central informatii permanente asupra pozitiei corpului sau a miscarilor executate si prin declansarea de reflexe se realizeaza echilibrul, pozitia verticala si schimbarile de pozitie.
Urechea interna, localizata in stanca temporalului, este formata din mai multe cavitati osoase: vestibul osos, canalele semicirculare si cohleea osoasa (melcul osos). Toate acestea formeaza labirintul osos. In interiorul lui se afla labirintul membranos format din vestibulul membranos, canalele semicirculare membranoase si melcul membranos.
Vestibulul membranos este fomat din doua vezicule suprapuse (utricula si sacula) si impreuna cu canalele semicirculare membranoase formeaza analizatorul vestibular.
Utricula este vezicula mai mare, usor turtita, situata caudodorsal.
Sacula este vezicula mai mica, sferica, situata rostro-ventral legata de canalul cochlear printr-un canal foarte scurt, canalul de unire (Hensen). In epiteliul utriculei si saculei se gasesc formatiuni receptoare pentru simtul static, denumite macule.
Maculele sunt formate din celule de sustinere si celule senzoriale.
In vestibulul membranos se gasesc 2 macule, una situata pe peretele lateral al utriculei iar cealalta pe peretele medial al saculei. Macula utriculei este reniforma si orientata orizontal iar macula saculei are forma de carlig si este orientata vertical. Ambele macule se sprijina pe un tesut conjunctiv bogat in vase si nervi.
Maculele sunt receptori care detecteaza miscarile corpului in campul gravitational, controland pozitia corpului, mersul si echilibrul. Orice schimbare a pozitiei capului produce o pseudodeplasare a membranei otolitice fata de celulele senzoriale, care sunt excitate sau inhibate.
Canalele semicirculare membranoase, in numar de 3(orizontal, anterior si posterior), sunt situate in interiorul canalelor semicirculare osoase. Ele se deschid pe tavanul utriculei prin 5 orificii. Fiecare canal prezinta cate o extremitate ampulara(dilatata), in care sunt situate crestele ampulare a caror structura este asemanatoare cu a maculelor. Epiteliul senzorial al crestelor ampulare este mai inalt, iar celulele pseudosenzoriale au par senzorial mai lung.
La baza celulelor pseudo-senzoriale din macule si crestele ampulare ajung ramificatiile dendritelor din ganglionul Scarpa. Utricula si sacula contin aparatul otolitic aferent echilibrului static, in timp ce crestele ampulare din canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Excitarea elementelor receptoare este determinata de deplasarile endolimfei consecutiv miscarilor capului.

14. NIDATIA&PLACENTA

In uter (coarne si corp) se produc nidatia si dezvoltarea embrionului, realizandu-se placenta prin participarea endometrului.
Nidatia sau implantarea poate fi de tip central, excentric si interstitial. Nidatia de tip central se produce in coarnele uterine. Trofloblastul blastulei ajunge in contact cu mucoasa uterina concurand la formarea placentei. In nidatia de tip excentric intalnita la rozatoare si insectivore, blastula patrunde intr-o excavatie a endometrului. Excavatia comunica cu cav. uterina printr-un orificiu care se inchide fixand astfel blastula. In nidatia de tip interstitial, blastula patrunde in grosimea endometrului. Celulele trofloblastului distrug epiteliul uterin astfel blastula ajunge in contact intim cu elementele corionului endometrial. Este intalnita la cobaita, maimuta si femeie.
Placenta este un organ complex care realizeaza o relatie in sens bidirectional, intre organismul matern si organismul fetal, asigurand schimburile de materiale morfogenetice, de hrana, energie, hormoni, enzime si oxigen.
La formarea placentei participa 2 componente: o componenta fetala (reprezentata de corion) si o componenta materna reprezentata de mucoasa uterina. Corionul primar sau trofoblastul este ornat pe suprafata externa cu numeroase vilozitati primare.
Placenta se distinge in functie de mai multe aspecte:
A. In functie de repartizarea vilozitatilor coriale, placenta poate fi: difuza, multipla (multicotiledonata), zonala si discoidala.
B. In functie de raporturile ce se stabilesc intre cele 2 componente (corion si mucoasa uterina) se disting doua categorii de placenta:
1. placenta prin apozitie(adeciduata) – la care intre vilozitatile coriale si mucoasa uterina se stabileste un simplu contact de suprafata ambele formatiuni pastrandu-si integritatea
2. placenta prin concrescenta(deciduata) – la care structura corionului ramane intacta, in timp ce mucoasa uterina sufera distrugeri ale tesuturilor.
C. In functie de pastrarea sau distrugerea partiala a integritatii mucoasei uterine se disting 5 tipuri de placenta:
1. epiteliocorială – este o placenta prin apozitie, cu pastrarea integritatii mucoasei uterine; intre cele doua componente se delimiteaza un spatiu plin cu lichid trofic= embiotroful; vilozitatile coriale sunt raspandite pe toata suprafata corionului.
2. sindesmo-corială – corionul realizeaza o legatura mai stransa cu mucoasa uterina (datorita vilozitatilor coriale care lizeaza epiteliul endometrului si intra in rap. cu ț. conjunctiv al mucoasei uterine) incat o data cu eliminarea placentei fetale sunt antrenate si mici fragmente de mucoasa uterina.
3. entolio-corială – prezinta vilozitati coriale care distrug epiteliul uterin si elementele conjunctive ale mucoasei uterine, ajungand in contact cu endoteliul capilarelor uterine; prezinta o zona labirintică mai apropiata de făt si o zona spongioasă, apropiata de miometru; in timpul parturitiei, o data cu componenta fetala, se va elimina si zona labirintica (care reprezinta decidua sau caduca uterina), desprinderea realizandu-se la niv. zonei spongioase mai putin rezistente.
4. hemo-corială – este o placenta prin concrescenta, de tip discoidal (vilozitatile sunt reparizate pe o arie ovalara, cu forma de disc); vilozitatile coriale distrug epiteliul uterin, t. conjunctiv uterin si endoteliul vaselor mucoasei uterine, ajungand in contact direct cu sangele matern; este intalnita la primate, insectivore, rozatoare; la parturitie o data cu eliminarea caducei, se produce si hemoragie.
5. hemo-endotelio-corială – prezinta vilozitatile coriale care vin in contact intim atat cu endoteliul vaselor materne (ca si la plac. endotelio-coriala) cat si cu sangele matern (ca si la plac. hemo-coriala).
Functia principala a consta in asigurarea schimburilor de gaze, substante nutritive , produsi de metabolism intre organismul matern si organismul foetal. In acelasi timp, placenta joaca si un rol de organ endocrin, atat pt. mama cat si pt. făt.
Epiteliul care acopera vilozitatile coriale preia substantele din sangele matern, le prelucreaza si impiedica trecerea spre embrion a proteinelor nespecifice nocive. Totodata, epiteliul corial excreta in sangele matern produsii de catabolism ce provin din organismul foetal, intervenind in epurare.

15. GLOBUL OCULAR

Globul ocular e alc. din 3 tunici suprapuse concentric (formand peretele globului ocular) si din mediile transparente.
1.Tunica fibroasa are 2 portiuni: o portiune orala, transparenta=corneea si o portiune aborala=sclerotica, mult mai intinsa cu rol de sustinere si de protectie.
Corneea apare ca o lentila convex – concava, complet lipsita de vase sanguine, prezentand variatii ale grosimii. In structura corneii intra 2 straturi anterioare de origine ectodermica si 3 posterioare de origine mezodermica. Celulele epiteliului cornean contin numeroase microfilamente. Substanta proprie (stroma sau dermul) corneii este un tesut conjuctiv fibro – lamelar ce cuprinde circa 100 de lamele sau straturi de fibre de colagen.
Sclerotica – se disting 3 straturi: epiclera, substanta proprie si lamina fusca.
Substanta propie este formata din tesut conjuctiv dens, sarac in elemente elastice si vase proprii. Lamina fusca este stratul intern de tranzitie spre coroida in care predomina fibre elastice, fibroblastele si melanocitele. Pe sclerotica se insera muschii oculomotori. Sclerotica este slab vascularizata si perforata de vase de tranzit, fiind aparent lipsita de capilare limfatice.
2.Tunica mijlocie are 3 portiuni: coroida, corpii ciliari si irisul.
Coroida – membrana conjunctivo-vasculoasa si pigmentara, interpusa intre sclerotica si retina vizuala. Corpii ciliari reprezinta continuarea in sens oral a coroidei, fiind situat intre coroida si iris. Muschiul ciliar este constituit din fibre musculare netede, dispuse in 3 grupe diferit orientate: fibre meridionale, fibre radiale si fibre circulare. Irisul are aspectul unei diafragme circulare ce delimiteaza un orificiu central, pupila. Prin pozitia sa irisul imparte compartimentul anterior al globului ocular in 2 camere (anterioară si posterioară) care comunica intre ele prin pupila. Irisul prezinta o structura complexa fiind format din 5 straturi, primele 2 straturi reprezinta o continuare a coroidei, ultimele 2 posterioare reprezinta o continuare a retinei oarbe ce acopera corpul ciliar. Culoarea neagra sau bruna este data de un strat anterior gros si de un nr mare de melanocite. Hiperpigmentarile irisului – inflamatii cronice, hipopigmentarea – animale albinoase. Nervii irisului sunt in majoritate fibre para- si ortosimpatice ce actioneaza asupra fibrelor musculare din iris. Exista de asemenea fibre senzitive pe fata anterioara si fibre vasomotoare.
3.Tunica interna (retina) are origine nervoasa diencefalica prezentand o portiune vizuala, fotosensibila, situata posterior si ocupand 5/6 din circumferinta tunicii si o portiune oarba lipsita de elemente fotosensibile ce tapeteaza corpul ciliar si irisul. Retina e formata din 10 straturi de celule, numai unul e de origine epiteliala, restul sunt de natura nervoasa, fiind constituiti din neuroni si nevroglii. Nevrogliile radiale Muller ofera suport mecanic si nutritional neuronilor din retina; ei mediatizeaza transferul glucozei spre neuronii retinali. Regiunile specifice ale retinei vizuale sunt reprezentate de pata galbena, ora serata si papila optica. Pata galbena e o suprafata rotunda situata pe aria axului vizual al globului ocular. Ora serrata este zona de trecere intre ret. vizuala si ret. oarbă. Papila nervului optic (pata oarba) reprez. de o suprafata circulara prin care fibrele optice parasesc globul ocular, retina aparand atrofiata sau absenta. Artera centrala a retinei patrunde in globul ocular pe la nivelul papilei optice, dupa care se ramifica in 4-5 ramuri, ce ocolesc pata galbena.
Umoarea apoasa ocupa cele 2 camere ant. si post. a globului ocular. Are aspectul unui lichid incolor, transparent, cu o compozitie chimica asemanatoare lichidului cerebrospinal. Indeplineste rolul de mediu refrigent, participa la nutritia cristalinului si la reglarea presiunii intraoculare.
Cristalinul este o formatiune lenticulara, biconvexa, transparenta, elastica, incolora, situata aboral de iris intre umoarea apoasa si corpul vitros. In structura cristalinului intra capsula, epiteliului anterior si fibre cristaline. Cristalinul este lipsit de nervi si vase, incat nutritia cristalinului se realizeaza prin difuziunea subsantelor nutritive din vasele de la nivelul proceselor ciliare si din umoarea apoasa. Cristalinul impreuna cu corpul ciliar participa la acomodarea ochiului pentru vederea la distante variabile.
Corpul vitros este un hidrogel ce adera puternic la retina; joaca rol de refringent, contribuie la mentinerea cristalinului in pozitie verticala si contribuie la hranirea retinei ce impiedica dezlipirea acesteia.

16. PARATIROIDELE

Paratiroidele sunt glande mici, ovale, de marimea unui bob de mei, atasate de glanda tiroida printr-un tesut conjunctiv dens ce le structureaza capsula. Structura histologica a paratiroidelor cuprinde capsulă, stroma si parenchim.
Capsula este formata din tesut conjunctiv dens, cuprinde fibre de colagen si elastice, vase de sange, nervi si adipocite. De la nivelul capsulei se desprind travee conjunctivo-vasculare, care impart parenchimul glandular in lobuli neregulati. La canide se intalnesc corpusculii senzitivi Vater-Pacini in paratiroida.
Parenchimul este format din celule glandulare dispuse in cordoane sustinute de o stroma reticulara care se interpune intre endocrinocite si capilarele sanguine. Endocrinocitele iau contact intim prin una din suprafetele lor cu capilarele. Exista 2 tipuri de endocrinocite: principale si oxifile.
Endocrinocitele principale sunt cele mai numeroase, au nucleu eucromatic localizat central. Dupa aspect pot fi clare(lucidus) sau intunecate(densus).
Endocrinocitele oxifile sunt foarte putine. Sunt celule mari cu nucleu mic, hipercromatic, citoplasma intens acidofila, plina cu numeroase mitocondrii. Endocrinocitele oxifile sunt considerate ca celule principale imbatranite.
Glandele paratiroide produc parathormonul care are rolul de a mentine nivelul sanguin normal al raportului calciu-fosfor. Parathormonul actioneaza prin inhibarea reabsorbtiei fosforului la nivel renal si prin stimularea reabsorbtiei calciului la nivel renal si intestinal.
Ca tulburari de dezvoltare se pot intalni paratiroidele ectopice (supranumerare) si agenezia glandelor paratiroide.

17. GLANDELE ENDOCRINE

Glandele endocrine sunt organe secretorii, lipsite de canal de excretie, producatoare de hormoni, pe care ii elibereaza direct in spatiul conjunctiv intercelular sau perivascular, de unde trec in mediul intern.
Hormonii actioneaza specific, in cantitati mici, la distanta de locul de elaborare. Ei controleaza si regleaza atat procese biologice generale dar au si o actiune specifica asupra unor organe tinta. Hormonii pot fi efectori – cand actioneaza direct asupra tesuturilor si organelor tinta, si hormoni tropici sau trofici, cand actioneaza indirect asupra organismului prin intermediul altor glande endocrine.
Excesul de hormon tropic determina hiperplazia, intensificarea proceselor de sinteza si eliberarea produselor secretate, iar deficitul sau excesul de hormoni tropici influenteaza starea morfofunctionala a glandelor endocrine printr-un mecanism de conexiune inversa.
Sub coordonarea sistemului nervos si in interactiune cu el, gl. Endocrine participa la reglarea functiei de integrare biologica a organismului, ambele actionand si ca mecanisme de autoreglare complementare, ce mentin HOMEOSTAZIA. Reglarea nervoasa este de scurta durata in timp ce reglarea endocrina se realizeaza mai lent, cu efecte mai prelungite. Interrelatiile sistemului nervos cu glandele endocrine se realizeaza prin intermediul hipofizei (conexiune cu hipotalamusul) si al glandelor suprarenale (conexiune cu sistemul nervos simpatic).
Aminele biologice sunt grupuri de celule sau cel. Solitare care alcatuiesc sistemul neuroendocrin difuz. Ele completeaza si continua activitatea glandelor endocrine. Aminele biologice au activitate endocrina locala.
Glandele endocrine sunt constituite din cel. secretorii inconjurate de tesut conjunctiv bogat in capilare sanguine si limfatice. Structura gl. endocrine cuprinde capsula, stroma si parenchimul (de origine ecto-, mezo- sau endodermica).
1. Clasificare dupa structura
Cand toate cele trei structuri (capsula, stroma si parenchimul) sunt de origine mezodermica glanda endocrina este omogena si va produce hormoni steroizi. Glandele endocrine heterogene au parenchimul endodermic sau ectodermic si produc hormoni de natura proteica.
Producerea hormonilor are loc intracitoplasmatic. Celule endocrine au nucleu eucromatic si organite dezvoltate.
2. Dupa modul de dispunere a celulelor glandulare, exista trei tipuri de glande endocrine: gl. endocrine reticulate (hipofiza, gl. suprarenale), gl. de tip veziculos (tiroida) si gl. dispersate sau difuze (glandele interstitiale din ovar si testicul).
3. Clasificare dupa tipul secretiei
Glandele endocrine se pot prezenta ca: organe individualizate morfologic (epifiza, hipofiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele), glande mixte in care cel. endocrine sunt inglobate intr-o gl. exocrina (pancreasul endocrin, glandele interstitiale din ovar si testicul) si glande amficrine in care aceleasi celule elaboreaza atat secretie exocrina cat si secretie endocrina (ex: hepatocitul)

18. TIROIDA

Cea mai dezvoltata glanda endocrina. Prezinta organizare de tip vezicular, produsul de secretie fiind acumuat in foliculi, de unde este resorbit si trecut in sange.
Produce doua tipuri de hormoni: hormoni ce contin iod, moduleaza metabolismul bazal si influenteaza, cresterea sau maturarea tesutului nervos; si un hormon polipeptidic, calcitonina, care regleaza nivelul calciului sanguin, impreuna cu hormonul paratiroidian. Calcitonina inhiba decalcifierea oaselor prin resorbtie osteoclastica si stimuleaza activitatea osteoblastelor.
Structura tiroidei cuprinde: capsula, stroma si parenchimul.
Capsula este fina, de natura fibroblastica. Stroma tiroidiana poate fi sistematizata in rap. cu pozitia ei topografica in stroma perilobulara, intralobulara si perifoliculara. Celulele stromei intrafoliculare reactioneaza la hormonul tireotrop, demonstrand inrudirea lor cu parenchimul secretor.
Parenchimul are un aspect mozaicat fiind format din foliculi aflati in diferite stadii de activitate si din celule parafoliculare, dispuse grupat intre foliculi.
Foliculul tiroidian se prezinta ca o formatiune ovoidala sau sferoidala cu diametrul cuprins intre 20-500 , alcatuit din celule foliculare. Prin polul apical, cel. foliculare delimiteaza un spatiu in care se depoziteaza produsul de secretie, coloidul tiroidian.
Forma celulelor foliculare variaza in raport cu starea functionala aparand: cuboidala (normal), prismatica (hiperactivitate) sau pavimentoasa (hipoactivitate). Pozitia nucleului variaza tot in functie de starea functionala: apical (celulele care elaboreaza coloidul si il transfera in lumenul foliculului) sau bazal (celulele care reabsorb si hidrolizeaza coloidul).
Citoplasma celulelor foliculare, slab bazofila (se datoreaza prezentei ARN sub forma de ribozomi si poliribozomi), cuprinde picaturi de lipide sau granule PAS-pozitive.
Foliculii tiroidieni sunt grupati cate 20-40, in lobuli, cei mai mari fiind situati la periferia lobulului iar cei mai mici in centru.
Foliculii in repaus au diametru relativ mare, coloidul abundent, puternic acidofil. Foliculii in normofunctie au un diametru redus, coloidul mai diluat si bazofil. Foliculii in hiperfunctie sunt mici, cu lumen stramt, coloidul este intens bazofil. Foliculii in hipofunctie au diametrul mare si coloidul foarte vascos, intens acidofil.
Coloidul tiroidian se prezinta ca o substanta omogena, vascoasa, de culoare galbena-cafenie (in stare proaspata) ce ocupa 30% din greutatea glandei. Coloidul contine iod si o glicoproteina, TIREOGLOBULINA.
Elaborarea si eliberarea de hormoni tiroidieni sunt procese complexe care cuprind 4 etape principale: sinteza, stocarea, reabsorbtia coloidului si eliberarea hormonilor in sange.
Sinteza are loc in celulele foliculare. Stocarea are loc in cavitatea foliculara. Reabsorbtia are loc dupa ce s-a produs fluidificarea coloidului sub actiunea enzimelor proteolitice. Coloidul fluidificat este resorbit la nivelul polului apical al celulelor foliculare.

19. NEUROHIPOFIZA

Neurohipofiza reprezinta cca. 25% din masa si volumul hipofizei. Cuprinde lobul posterior sau nervos, tija hipofizara (elementul prin care hipofiza este atasata la fata ventrala a hipotalamusului) si eminenta mediana.
Lobul posterior, tija hipofizara si eminenta mediana sunt alcatuite din acelasi tip de celule, au vascularizatie si inervatie comuna si contin aceleasi substante biologic active.
De-a lungul fibrelor amielinice se gasesc corpii Herring (=eozinofile cu forma butonata denumite si corpusculi de acumulare a neurosecretiei). Corpii Herring sunt considerati formatiuni de stocaj a materialului neurosecretat, care va fi transportat in capilarele sinusoidale.
Parenchimul neurohipofizei cuprinde pituicite, celule conjunctive, cel. gonadotrope, fibre nervoase, corpi Herring, lipsind neuronii. Cele mai numeroase sunt pituicitele, care sunt nevroglii transformate in vederea desfasurarii unor functii secretorii.
Exista mai multe feluri de pituicite (macro, fibro si reticulopituicite). Pituicitele emit prelungiri in jurul capilarelor sanguine si in jurul corpilor Herring.
La animalele in varsta pituicitele acumuleaza granule de pigment melanic sau de uzura, galben brun.
Celulele bazofile gonadotrope reprez. celule migrate din lobul anterior in timpul dezvoltarii embrionare si formeaza grupe mici in vecinatatea lobului intermediar.
Fibrele nervoase sunt amielinice si reprezinta axoni ai neuronilor hipotalamici paraventriculari si supraoptici. Constituie si calea de deversare a hormonilor secretati de neuronii paraventriculari si supraoptici.
Corpii Herring sunt formatiuni ovalare, sferoidale sau neregulate in care se acumuleaza neurosecretiile coloidale, bogate in glicozaminoglicani si in acid ascorbic.
Eliberarea hormonilor (vasopresina si ocitocina) in corpii Herring este realizata de catre pituicitele care ii separa de neurofizin si ii cedeaza sangelui. Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH) este produs de neuronii nucleilor supraoptici, iar ocitocina de neuronii din nucleii paraventriculari.

20. GLANDELE CUTANATE

In structura pielii exista 2 tipuri de gl. cutanate: gl. sudoripare si gl. sebacee.
Glandele sudoripare sunt glande tubulo-glomerulare, formate dintr-o portiune glomerulara
secretorie si o portiune canaliculara de eliminare a secretiei. Pe baza caracteristicilor morfologice si functionale se deosebesc doua tipuri de gl. sudoripare, unele apocrine si altele merocrine sau ecrine.
Gl. sudoripare aprocrine sunt mai vechi d.p.d.v. filogenetic, fiind inlocuite treptat de gl. merocrine. Au un adenomer mai voluminos, mai putin sinuos, cu un lumen mai larg. Canalul de excretie este relativ rectiliniu. Cel. secretorii au citoplasma bazofila, cu granule de glicogen, lipide sau pigmenti. Intre polul bazal si membr. bazala se gaseste un strat discontinuu de cel. mioepiteliale. Canalul de excretie se deschide in teaca epiteliala a firului de par, aproape de suprafata pielii.
Gl. sudoripare merocrine (propriu-zise) sunt gl. independente de foliculii pilosi. Se gasesc numai in anumite zone ale pielii precum pernitele digitale la carnivore, furcutza la cabaline, planul nazal la suine, planul nazo-labial la bovine, reg. carpiana la suine. Au adenomerul situat la limita dintre derm si hipoderm, cu aspect tubulo-glomerular. Canalul sudoripar se deschide la suprafata pielii printr-un orificiu sau por. Glandele sudoripare merocrine produc o secretie fluida, apoasa, hipotonica. Prin eliminarea de substante nocive si metaboliti, functia de excretie a glandelor sudoripare echivaleaza cu circa jumatate din functia renala. In caz de insuficienta renala, creste cantitatea de uree eliminata prin transpiratie iar secretia glandelor sudoripare capata miros de urina. Ca regula generala cele mai dezvoltate glande sudoripare se gasesc in regiunile in care pielea acoperita de par se invecineaza cu pielea glabră sau cu mucoasele, in vecinatatea buzelor, narinelor si pe fata ventrala a cozii ( la ovine). Glandele sudoripare lipsesc la pasari. Datorita unor caracteristici topografice si histostructurale se descriu o serie de glande sudoripare cu aspect particular precum glandele ceruminoase, ciliare, glandele planului nazal sau nazoepitelial, glandele regiunii anale, gl. carpale. Gl. ciliare se deschid in foliculii genelor si sunt gl. apocrine. Gl. carpale sunt specifice suinelor si se deschid pe suprafata pielii prin 3-5 canale largi. Glandele anale se impart si ele in 2 categorii: glande anale si glande ale sinusurilor paraanale.
Glandele sebacee sunt glande alveolare simple, ramificate sau compuse, cuprinse in grosimea dermului. Se formeaza prin invaginarea tecii epiteliale externe a foliculului pilos. Produc sebum pe care il elibereaza prin holocrinie. In cele mai multe cazuri sunt asociate foliculilor pilosi in care se deschid printr-un scurt canal pilosebaceu. Fiecare folicul pilos este in legatura cu una sau mai multe glande sebacee, dispuse in coroana, care isi descarca secretiile pe radacina firului de par. Sunt cuprinse in unghiul de insertie a muschilor arectori care ajuta la evacuarea secretiei glandulare. Un folicul pilos impreuna cu glandele sebacee adiacente si muschii arectori formeaza o unitate pilosebacee. In zonele in care pielea este lipsita de par, gl. sebacee se deschid direct pe suprafata pielii printr-un canal delimitat de un epiteliu stratificat scuamos.
In centrul adenomerului (partea glandei formata din celule glandulare) cu aspect de alveola se gasesc celule aflate in diferite stadii de degenerescenta grasa, care prin holocrinie se transforma in sebum. Sebumul protejeaza cutisul impotriva apei, mentine finetea si elasticitatea pielii, diminueaza mitoza microorganismelor si contine precursori ai vitaminei D.
La mamiferele domestice au forma ovoidala in reg. in care parul este des si forma sferoidala in pielea slab acoperita cu par. Cu cat parul este mai scurt cu atat glandele sebacee sunt mai mari si mai numeroase. Gl. sebacee lipsesc in unele regiuni lipsite de par ca pernitele digitale, buzele, aripile narinelor, mamelonul la bovine, ovine, caprine si carnivore.
In unele reg. de pe corpul mamiferelor exista aglomerari de glande sebacee cu aspect particular: gl. tarsale, organul submental, gl. sinusurilor infraorbitar, inghinal si interdigital, gl. cornuale, gl. sinusurilor paraanale, circumanale, gl. preputiale si supracoocigiana. La pasari intalnim glanda uropigiala.
Glandele circumanale sunt gl. sebacee modificate prezente la canide in zona cutanata a canalului anal unde formeaza un inel in dermul zonal. Nu au un sistem canalicular care sa dreneze lobulul putand fi considerate glande endocrine.