Necropsie
Deschiderea cavităţii abdominale

Preluare dupa Anatomie Patologica FMVB

Deschiderea cavităţii abdominale se realizează prin executarea unei butoniere, cu ajutorul cuţitului sau a bisturiului, imediat sub apendicele xifoidian, pătrunzându-se în cavitatea peritoneală. Baza anatomică dură de la acest nivel împiedică perforarea viscerelor abdominale. În această deschidere creată se introduc indexul şi mediusul mâinii stângi, depărtate în formă de „V“ şi tracţionând uşor peretele abdominal, sub control digital se secţionează peretele abdominal de-a lungul liniei albe între extremitatea caudală a sternului şi simfiza ischio-pubienă. Linia de incizie ocoleşte ombilicul la nou născuţi. Secţiunea poate fi efectuată cu bisturiul sau cu o foarfecă dreaptă, în cel de al doilea caz se recomandă ca poziţia necropsierului să fie în faţa animalului (la animalele mici). La animalele de laborator (şoareci, şobolani, hamsteri, cobai), deschiderea cavităţii abdominale se poate realiza prin secţionarea cu foarfecele a unui lambou din peretele abdominal după fixarea şi tracţionarea acestuia cu o pensă. Această metodă este mai puţin folosită, deoarece implică riscul secţionării unor organe. În cazul în care se produc perforări ale anselor intestinale se recurge la ligaturarea orificiului creat artificial.
Pentru evidenţierea organelor din cavitatea peritoneală se continuă secţionarea peretelui abdominal pe marginea hipocondrului drept şi stâng, până în apropierea coloanei vertebrale (apofizele transverse lombare). Pereţii abdominali se răsfrâng în exterior.
Prezenţa colecţiilor peritoneale impune adesea recoltarea lor după efectuarea primei incizii (dacă sunt în cantitate mare) sau după realizarea parţială a inciziilor de-a lungul hipocondrului (dacă sunt în cantitate redusă).
Pentru cadavrele fixate în decubit lateral, secţiunea de pe partea superioară porneşte din dreptul apendicelui xifoidian, se continuă de-a lungul hipocondrului până în dreptul apofizelor transverse vertebrale, pe partea declivă (de jos) a cadavrului secţionându-se doar 10-15 cm din peretele abdominal, pentru a evita revărsarea lichidelor şi pentru a se păstra nemodificată topografia organelor. Peretele abdominal superior se poate îndepărta în totalitate.
Deschiderea cavităţii abdominale permite observarea: epiploonului, mezenterului, peritoneului, colecţiilor peritoneale, topografiei organelor abdominale şi a poziţiei diafragmului.
Marele epiploon acoperă toate organele acestei cavităţi şi se exteriorizează după prima incizie a peretelui abdominal. Înainte de ridicarea şi îndepărtarea lui prin secţionare, se examinează cu atenţie, el putând da informaţii despre starea de întreţinere a animalului sau evoluţia bolii. Ridicarea epiploonului permite observarea cavităţii peritoneale şi a eventualelor colecţii. În mod normal, trebuie să existe o cantitate redusă de lichid transparent, care nu coagulează în contact cu aerul, observabil după eviscerarea masei gastro-intestinale. De asemenea, trebuie ştiut că poate exista un lichid cadaveric de culoare roşiatică, tulbure, în cantităţi variabile, depinzând de vechimea cadavrului. Din această cauză, la cadavrele vechi, este dificil de interpretat caracterul lichidului peritoneal, hemoliza cadaverică imprimând colecţiilor patologice tenta roşie.
Patologic, se pot diagnostica: ascită, chiloperitoneu, hemoperitoneu, peritonite, uroperitoneu.
În interpretarea prezenţei conţinutului gastro-intestinal revărsat în cavitate se va ţine cont de perforarea accidentală a tubului digestiv post-diafragmatic în timpul necropsiei, de rupturile post-mortem produse în timpul manipulării cadavrelor, de deşirările datorate timpanismului cadaveric sau de rupturile produse în timpul vieţii animalului, constituind cauza morţii.
Tot în această etapă pot fi decelate intra-abdominal o serie de formaţiuni tumorale, chisturi parazitare sau produşi de concepţie.
Un element important îl constituie şi mirosul degajat la deschiderea cavităţii, perceput clar în momentele iniţiale, pentru ca apoi să-şi piardă din intensitate. Astfel:
1 în intoxicaţia cu arsenicmiros de usturoi;
2 în intoxicaţia cu mercur – miros fetid;
3 în intoxicaţia cu acid cianhidric - miros de migdale amare;
4 în uremie – miros de urină;
5 în cetonemie – miros de acetonă;
6 în peritonitele stercorale - miros fecaloid;
7 în gangrene intestinale sau uterine – miros ihoros.
Topografia organelor va fi apreciată atât cât ne permite spaţiul creat prin secţionarea peretelui abdominal, trecându-se în revistă ansele intestinale pentru decelarea ocluziilor sau aderenţelor. Aderenţele fine, după observarea şi notarea lor în actul de necropsie, pot fi dilacerate – distruse, în timp ce aderenţele masive se vor conserva impunând eviscerarea organelor în bloc. Se va urmări pe cât posibil şi poziţia celorlalte organe din cavitate, fără distrugerea legăturilor naturale sau patologice dintre acestea. Se vor trece în revistă mezourile, mezenterul şi limfocentrii mezenterici.
Examenul diafragmei, înaintea deschiderii cavităţii toracice, permite recoltarea sterilă a unor colecţii pleurale pentru examen bacteriologic sau evidenţiază herniile transdiafragmatice ale organelor din cavitatea abdominală.

Post to Twitter Post to Facebook

Materiale Examen