Metode generale de examinare

Metode generale de examinare
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

I. Inspecția(inspection=a privi, a observa)

Inspecția este prima, dar şi cea mai veche metodă clinică de examinare. Ea poate să fie făcută asupra unui singur animal (examen individual) sau a unui grup de animale, (examen de ansamblu), în stațiune sau în mers. Inspecția se face cu ajutorul organului vizual, olfactiv şi auditiv. Mai frecvent se recurge în acest scop la organul vizual.
Inspecția se face în două etape:
– de la distanţă (inspecția de ansamblu)
– din apropiere
Inspecția de la distanţă se face stând la 2-3 m de animal, pornind dintr-un punct (regiune), de obicei de la cap şi terminând în același punct, ocolind animalul. În acest scop, examinatorul ocolește animalul privindu-l cranio-caudal, lateral, caudo-cranial, lateral şi iar cranio-caudal. În cazul animalelor de talie mijlocie şi mică, examinatorul face inspecția de la distanţă în mod identic ca pentru animalele mari, dar mai are posibilitatea de a le inspecta şi dorso-ventral (de sus în jos).
La inspecția de ansamblu (de la distanţă), examinatorul poate să aprecieze comportamentul animalului, în baza reacţiilor pe care le prezintă, habitusul animalului, semne caracteristice bolilor transmisibile (ceea ce impune prudenţă şi conduită mai circumspectă în timpul examenului clinic), precum şi semnalmentele acestuia (specia, rasa, culoarea şi particularitățile ei, vârsta, sexul).
Inspecția se face în mod comparativ, apreciind prin comparaţie regiunile simetrice, (omonime) în privința volumului, a formei, a simetriei, a culorii, a umidității, a sediului, exprimându-le prin comparaţie cu alte elemente cunoscute. De exemplu, prezenţa unui nodul se apreciază ca fiind de mărimea unei alune, situate în treimea inferioară pe faţă lateral stângă a gâtului sau prezenţa unei zone cutanate hiperemiată, de formă ovală în diametru de 3/5 cm, situate în regiunea lombară pe partea stângă etc.
La inspecția de ansamblu se pot sesiza unele simptome cu ajutorul organului auditiv: scrâșniri din dinți, gemete, cornaj, denotând o anumită stare suferindă.
Unele simptome pot fi sesizate cu ajutorul organului olfactiv, ca: miros de acetonă în cetonemia vacilor, miros putrid în cazul de gangrene pulmonară, cutanată sau a copitei (furcuță putredă), miros de purin din cauza condițiilor de zooigienă necorespunzătoare şi a lipsei de pansaj etc.
Inspecția de la distanţă va fi urmată de o inspecție din apropiere, insistându-se asupra elementelor anormale găsite la examenul de ansamblu în vederea completării datelor semnalate. La acest examen pot fi descoperite noi elemente nesesizate la examenul de ansamblu.
Pe cât posibil este indicat ca examenul prin inspecție să se facă la lumina naturală, deoarece lumina artificială maschează şi denaturează îndeosebi nuanțele de culoare. Inspecția făcută în condiții de lumină artificială impune repetarea examenului a doua zi, în condițiile luminii naturale.

II. Palpația

palpație =a atinge, a presa
Palpația este a doua metodă generală de examinare bazată pe simțul tactil al examinatorului. Pentru a face palpația unei regiuni, în prealabil se face abordarea şi la nevoie şi contenţia animalului. Alegerea metodelor de contenţie rămâne la latitudinea examinatorului, ținând cont de specie, de reactivitatea animalului şi de scopul urmărit. Se recomandă ca în timpul palpației să nu se practice metode de contenţie severe, care ar depăși pragul sensibilității dureroase de la locul palpat (nu se pune mucarnița când se palpează rețeaua).
Tehnica de lucru
În raport cu locul unde se practică, ea poate fi externă şi internă. Palpația internă se face prin cavitățile ce comunică cu exteriorul.
Palpația internă făcută cu toata mâna se numește explorație iar palpația internă făcută cu 1-2 degete se numește tușeu.
În raport cu felul cum se face palpația, ea poate fi:
– directă, când între mâna examinatorului şi regiunea palpată nu se interpune alt element.
– indirectă, când între mâna examinatorului şi regiunea examinata se interpune un element intermediar, de exemplu bastonul la palpația rețelei (proba bastonului), cleștele de încercat copita, la palparea copitei.
În raport cu intensitatea cu care se face palpația ea poate fi:
– superficială, când se atinge ușor locul prin aplicarea mâinii sau se alunecă cu mâna peste regiunea examinată. În acest caz, palpația se poate face cu dosul mâinii, cu partea palmară sau cu pulpa degetelor. Această metodă se pretează pentru descoperirea modificărilor care reclamă o acuitate senzitivă deosebită (vibrații, temperatură superficială, freamătul).
– profundă, practicată cu pulpa degetelor cu partea cubitală a degetului mare, cu toată palma sau cu pumnul. Aceasta metodă se practică în cazul organelor situate mai depărtat de suprafața externă a corpului, palparea pulmonului, a cordului, a viscerelor din cavitatea abdominală.
– penetrantă, care este o palpație profundă practicată pe un spațiu limitat în cazul organelor situate în apropierea planului sagital al corpului. Palpația penetrantă se face cu vârful degetelor menținute apropiate, întinse şi alăturate, de exemplu palparea faringelui la animale de talie mare, a vezicii urinare, a stomacului şi a ficatului în cazul animalelor de talie mică.
– glisantă, prin alunecare sau liniară, se practică în cazul regiunilor mai întinse: la spatiile intercostale, la coloana vertebrală, cuprinzând apofizele spinoase între degetul mare pe de o parte şi celelalte degete pe partea opusă, precum şi la palparea tendoanelor de la nivelul extremităților.
– prin lovire, putând fi practicată în două variante: prin balotare şi prin sucusiune.
o prin balotare se face cu vârful degetelor în regiunea flancului în cazul indigestiei ruminale, sau cu toata palma în cazul palpării abdomenului la animalele de talie mare pentru diagnosticul gestației;
o prin sucusiune se face cu vârful degetelor, la nivelul dermatomerelor (vezi examenul sistemului nervos vegetativ la cal „clavirul lui Roge2”), menținând degetele întinse.
În timpul examenului clinic, în raport cu zona şi scopul urmărit, palpația se va efectua în mod graduat. La început se face o palpație superficială, urmată de una mai profundă pe măsura ce musculatură cedează. Palpația superficială se poate executa monomanual la animalele de talie mare şi monomanual unilateral sau bimanual bilateral la animalele de talie mică.
Prin palpație superficială se apreciază: sensibilitatea superficială, care poate fi normală, crescută şi diminuată, temperatura, freamătul şi deformările pielii.
Prin palpație profundă se apreciază: sensibilitatea, consistenţa, crepitația, mobilitatea, freamătul şi temperatura.

III. Percuțiapercussion = lovitură

Percuția se bazează pe interpretarea datelor obținute prin simțul auzului şi cel tactil al examinatorului. Prin percuție se apreciază starea fizică (structura, tensiunea) şi excitabilitatea zonelor percutate.
Starea fizică se apreciază în raport cu sunetul obținut, iar excitabilitatea (sensibilitatea) în raport cu reacția animalului. Percuția impune respectarea următoarelor măsuri:
– abordarea şi contenţia animalului.
– asigurarea condițiilor de liniște.
– examinarea animalelor să se facă pe cât este posibil în sprijin.
– examinarea animalelor mici să se facă pe masă.
– percuția se va efectua cu răbdare, simetric şi comparativ.
Percuția, în raport cu felul cum se face, poate fi:
– directă, imediată, putând fi executată cu degetul mijlociu flexat din articulația metacarpo-falangiană, sau din prima articulație falangiană, cu pumnul, cu ciocanul de reflexe sau cu un alt element dur (partea inelara a unui chei). În acest caz, între percutor şi regiunea percutată nu se interpune alt element. Această metodă se practică la sinusuri şi la nivelul eminențelor osoase evidente;
– indirectă, mediată, când între percutor şi suprafața percutată se interpune un alt element intermediar care poate fi plăcuţa plesimetrică sau un deget al mâinii.
În raport cu felul cum se execută, percuția indirectă poate fi:
– digito-digitală;
– cu ciocanul şi placa plesimetrică;
Plăcuta plesimetrică poate fi confecționată din diferite materiale: os, lemn, metal, material plastic, putând avea diferite forme. Ciocanul de percuție este un ciocan special de 60 g prevăzut la capăt cu o bucată de cauciuc pentru amortizarea şi pentru a se evita producerea zgomotelor parazite, produse de percutor şi placa plesimetrică în momentul percuției.
Percuția indirectă, în raport cu felul cum este practicată, poate fi:
– stacato când percutorul se ridică de pe plăcuţă sau deget, după fiecare lovitură, izbitură scurtă;
– legato când se păstrează un anumit timp legătura între percutor şi suprafața percutată. Prin aceasta metodă se pot pune în evident leziuni situate mai profund faţă de locul percutat.
În raport cu intensitatea cu care se face percuția, poate fi:
– superficială când intensitatea loviturii este foarte mică;
– profundă când intensitatea loviturii este mare;
– topografică (superficială), practicată în vederea delimitării unor organe cavitare;
– comparativă;
– palpatorie, care poate fi executată prin lovire şi sucusiune (vezi palpația prin lovire).
Tehnica de lucru
După o prealabilă abordare şi contenţie a animalului, examinatorul se plasează în mod corespunzător faţă de regiunea de examinat, optând pentru o poziție cât mai perpendiculară faţă de locul percuției. Percuția se execută respectând aceeași intensitate a loviturilor. În cazul percuției indirecte, degetul sau plăcuţa plesimetrică se fixează bine pe regiunea de examinat, deplasându-se în sens dorso-ventral şi cranio-caudal, la distanţă de 3-5 cm, executând în fiecare loc 2 lovituri. Percutorul trebuie să cadă cât mai perpendicular pe suprafața percutată. Pentru percutarea regiunilor declive, examinatorul va fanda sau va lua o poziție genoflexată adecvată.
Percuția digito-digitală
Prin aceasta metodă se anihilează în mare măsură zgomotul parazitar pocnitor produs în momentul atingerii plăcutei plesimetrice de către percutor, în cazul metodei de percuție cu ciocanul şi placa plesimetrică, deoarece structura elementelor folosite în cazul percuției digito-digitale este identică cu a regiunii percutate. În acest caz se aplică degetul mijlociu al mâinii stângi pe suprafața de percutat, iar restul degetelor sunt ușor ridicate şi îndepărtate de el pentru a permite vibrarea țesuturilor învecinate locului percutat. Degetul mijlociu al mâinii drepte va servi drept percutor, îndoindu-l din articulația metacarpo-falangiană sau din articulația radio-carpo-matacarpiană. În acest fel se va percuta suprafața degetului mijlociu al mâinii stângi cuprinsă între ultima articulație interfalangiană, în urma unghiei. Aceasta metodă este preferată în cazul animalelor de talie mică şi în cazul percuției topografice, fiind expeditivă, ușor de executat, oferind zgomote mai clare din punct de vedere al tonalității şi timbrului.
Percuția cu ciocanul şi placa plesimetrică
Aceasta metoda impune aplicarea plăcutei plesimetrice corect pe suprafața corpului, ținând-o de mâner în raport cu forma pe care o prezintă. În mâna dreaptă examinatorul prinde mânerul ciocanului de percuție în poziție de echilibru. Ciocanul este fixat între degetul mare pe de o parte şi degetul arătător de pe alta parte, lăsându-l să cadă cât mai perpendicular pe suprafața plăcutei, mișcând mâna din articulația radio-carpo-metacarpiană.
În timpul percuției se produce un zgomot care este dat de:
– sunetul pocnitor, produs în momentul atingerii percutorului de suprafața percutată (plăcuta plesimetrică );
– de vibrația țesuturilor percutate;
– de rezonanța cavitară;
Însumarea acestor unde de vibrație generează acustic sunetul de percuție.
Sunetul obținut la percuție, ca de altfel ori care alt sunet, are următoarele calităţi:
– intensitate (tărie,) dată de amplitudinea vibrațiilor.
– tonalitatea (înălţimea), dată de frecvenţa vibrațiilor.
– timbrul, dat de vibrațiile secundare.
În raport cu aceste calităţi, la percuție putem obține următoarele sunete: sunet mat (femural, fesier) – obținut în locuri lipsite de aer, regiunea crupei, coapsei, în bronhopneumonie, colecție pleurală, sunet submat – obținut în locuri mai puțin densificate, existând şi cantităţi mici de aer, bronhopneumonia diseminată în focare mici, edem pulmonar, sunet sonor (timpanic şi atimpanic) – obținut în cazul percutării unor cavitații cu aer (cavitatea toracică), sunet hipersonor – obținut în cazul acumulărilor cavitare excesive cu gaze (rumen, intestine, pulmon); şi sunete cu timbru special (amforic sau metalic, denumit şi semnul lui Trouseau sau de oală spartă) obținute în cazul unor caverne.
De reținut este faptul ca sunetul de oală spartă poate fi obținut şi în cazul unor greșeli privind tehnica de percuție (aplicarea incorectă a plesimetrului pe suprafața percutată, atingerea părţii metalice a percutorului de placa plesimetrică ).

IV. Ascultaţia

Ascultaţia urmărește aprecierea zgomotelor cavitare normale şi patologice produse de diferite organe ca urmare a activității motorii sau de tranzit (unde peristaltice, zgomote cardiace, respiratorii etc.).
Tehnica de lucru
După o prealabilă abordare şi contenţie a animalului, examinatorul se plasează în mod corespunzător locului de examinat, orientându-se cu capul spre capul animalului în cazul animalelor de talie mică şi cu capul spre capul animalului în cazul animalelor de talie mare, dacă se ascultă organele situate în jumătatea anterioară a corpului şi invers (orientare caudală) dacă se examinează organele din jumătatea posterioară a corpului. (cavitatea abdominală).În raport cu felul cum se face ascultaţia, poate fi:
– directă;
– indirectă;
Ascultaţia directă constă din aplicarea urechii direct pe regiunea de examinat. Din motive de zooigienă, pentru a evita murdăria de pe animal, posibilitatea de contaminare şi de infecție se recurge la aplicarea unui câmp de ascultaţie pe regiunea de examinat. Câmpul de ascultaţie poate fi confecționat dintr-o bucată de pânză sau tifon de forma dreptunghiulară, tivită la capete, având dimensiunile de 60×30 cm. Examinatorul trebuie se stea cât mai paralel cu corpul animalului sprijinind mâna dinspre animal pe corpul acestuia, în timp ce cu mâna cealaltă se mulează câmpul de ascultaţie pe suprafața corpului.
Ascultaţia indirectă necesită folosirea unor aparate denumite stetoscoape. Un stetoscop are următoarele părţi componente: o pâlnie receptoare, brațele de legătura şi arcul cu doua olive pentru urechi.
Alegerea metodei de examinare este condiționată de organul examinat. Pentru începător este indicată metoda directă pentru că zgomotele se aud aşa cum se produc, nemodificate. În cazul ambelor metode, examinatorul ține mâna dinspre animal pe animal.
În cazul animalelor de talie mică, examinatorul trece mâna peste sau sub animal, în partea opusă asigurându-şi un punct de sprijin. Animalele mici se examinează pe masă sau pe un alt suport, pentru a avea examinatorul o poziție comodă şi puterea de concentrare suficientă. În locul unde se ascultă se impune o liniște desăvârşită, pentru a permite examinatorului posibilitatea de concentrare asupra zgomotelor percepute şi interpretarea lor. Ascultaţia se va face atent, cu răbdare, simetric şi comparativ. În cazul animalelor cu lână sau cu părul mare se îndepărtează lâna sau părul de la locul de aplicare a pâlniei stetoscopului. Pâlnia stetoscopului se va aplica foarte bine, evitând astfel zgomotul de frecare între membrane stetoscopului şi părul animalului.
Avantajele metodei directe: este simplă, nu necesită nici un aparat, iar zgomotele se aud nemodificate.
Avantajele metodei indirecte: este comodă, permite focalizarea zgomotelor mai bine, riscul de accidentare şi contaminare este mai mic, se pretează mai bine pentru orice organ şi pentru orice poziție adoptată de animal.
Dezavantajele metodei directe: este incomodă, obositoare nu se pretează pentru orice organ, nu permite localizarea leziunilor atât de bine, pericolul de contaminare şi accidentare este mai mare.
Dezavantajele metodei indirecte: denaturează zgomotele, le amplifică datorită camerei de rezonantă şi a elementelor de legătură, nu este la îndemâna examinatorului în orice moment.

V. Termometria

În activitatea medicală, cunoaşterea temperaturii corporale prezintă o însemnătate deosebită. Schimbările temperaturii în afara limitelor fiziologice, caracteristice fiecărei specii apar în cazul acționării diverșilor factori patogeni. Reacția termică a corpului ne permite să apreciem gravitatea bolii, precum şi capacitatea de apărare a organismului faţă de un anumit agent.
În raport cu felul cum se apreciază temperatura unui animal deosebim două metode:
– directă, aprecierea temperaturii cutanate, relative;
– indirectă, determinând temperatură internă a corpului;
Metoda directă are o valoare relativă, orientativă, putând fi făcută printr-o palpație superficială cu partea dorsală sau palmară a mâinii, la nivelul diferitelor regiuni corporale, pretându-se la examenul de triere în masă.
Locurile de elecţie:
– la cal se palpează pavilioanele şi baza urechilor, latura gâtului şi a toracelui, regiunea axilară şi extremitățile;
– la bovine se palpează baza coarnelor şi a urechilor, botul, faţa laterală a gâtului şi membrele;
– la rumegătoarele mici: faţa interna a coapselor, regiunea axilară, urechile, extremitățile;
– la suine – baza urechilor, regiunea axilară, partea internă a coapsei, partea latero-inferioară a abdomenului;
– la câini şi pisici – botul, regiunea axilară, faţa internă a coapselor;
– la iepure – regiunea axilară, partea internă a coapselor şi baza urechilor;
– la păsări – creasta bărbiţele, picioarele şi gâtul;
Această metodă este expeditivă, dar destul de subiectivă, practicată la examenul în masă a animalelor, permițând descoperirea animalelor febrile. Dă indicații privind unele modificări localizate sau generalizate de intensitate evidentă faţă de temperatura mâinii examinatorului.
Metoda indirectă impune folosirea termometrului medical de tip veterinar sau uman care funcționează pe principiul termometrelor maximale. Diferența între cele două este doar de tip constructiv (aspectul oval pe secțiune în cazul celui uman şi triunghiular în cazul celui veterinar) şi în limita superioară a gradației care este 43-44 C°. Termometrul maximal de tip veterinar este construit dintr-un material mai rezistent comparativ cu cel uman.
Luarea temperaturii unui animal se cheamă termometrare. Locul principal de elecţie este rectul (la mamifere) şi cloaca (la păsări). La nevoie, temperatura mai poate fi luată şi în alte locuri: vaginal, cavitatea bucală, regiunea axilară, unde temperatură este mai coborâtă decât cea rectală.
În prealabil termometrării este necesar să se facă verificarea termometrului. Verificarea constă din coborârea coloanei de mercur din capilar în rezervor prin scuturare, precum şi din lubrefierea rezervorului. Termometrarea în cazul animalelor bolnave şi internate sau luate în observație se face de două ori pe zi (dimineața şi seara), pentru a putea urmări evoluția curbei termice şi respectiv a bolii. Există situații când temperatura trebuie măsurată şi mai frecvent, reacția piretica ne orientează asupra prognosticului bolii. După termometrare, termometrul se șterge cu un tampon de vată, se spală dacă este nevoie şi se păstrează într-un vas cu soluție dezinfectantă. Termometrul veterinar are la capătul opus rezervorului o gâtuitură cu care se poate lega un fir de ață prevăzut cu o clemă care se poate fixa pe perii din coadă.
Tehnica de lucru:
Termometrarea la cal: animalul se contenţionează prin ridicarea unui membru toracic, prin aplicarea iavaşalei sau prin simpla fixare de pana căpăstrului, în raport cu reactivitatea acestuia.
Examinatorul sau ajutorul stă lateral şi ușor posterior de animal, orientat caudal, prinzând cu mâna dinspre animal perii şi baza cozii pe care o îndepărtează în partea opusă. În felul acesta se descoperă regiunea anusului. Din aceasta poziție, examinatorul, având în mâna dreaptă termometrul verificat şi rezervorul lubrefiat îl dirijează spre sfincterul anal. Prin mişcări de răsucire se învinge rezistenţa sfincterului anal, ajungând cu termometrul în ampula rectală. În ampula rectală termometrul se orientează în aşa fel încât rezervorul cu mercur să vină în contact cu mucoasa rectală. Termometrul se introduce aproximativ jumătate sau 2/3 din lungimea sa în rect. În rect termometrul se ţine 5 minute, apoi se scoate, se apreciază prin inspecție fecalele rămase pe suprafața lui, sau alte produse: sânge, puroi, paraziţi (informații utile în stabilirea diagnosticului), apoi se șterge cu un tampon de vată şi se citeşte temperatura înregistrată.
Citirea termometrului se face ținându-l la orizontal, fixat numai la capătul superior (opus rezervorului). Rezultatul va fi precizat în raport cu valorile normale.
În cazul în care valoarea temperaturii citite este surprinzătoare comparativ cu aspectul clinic al animalului, se impune repetarea termometrării. Exprimarea valorii înregistrate se face citind: 38 cu 7 ; 40 cu 4 şi nu 40 şi 3°C.
La bovine termometrarea nu impune o contenţie deosebită. Contenţia se poate rezuma la simpla scărpinare a animalului la baza cozii, la fixarea de coarne, la aplicarea mucarniței sau la fixarea de pliul ei.
Tehnica de lucru este similară ca şi în cazul calului, cu deosebire că cel ce termometrează animalul nu stă lateral, ci posterior animalului orientat cranial.
La animalele de talie mijlocie şi mică alegerea metodei de contenţie rămâne la latitudinea examinatorului, fiind condiţionată de reactivitatea animalului (vezi metodele de contenţie).
Examinatorul se plasează posterior animalului orientat cranial. Cu mâna stângă ridică coada animalului, în timp ce cu mâna dreaptă introduce termometrul în rect, respectând aceleași indicații ca şi în cazul tehnicii descrise la cal.
La păsări contenţia în vederea termometrării o va face proprietarul, prinzând pasărea de picioare şi de baza aripilor, în timp ce examinatorul prinde coada păsării descoperind regiunea cloacei. Termometrul se introduce în cloacă prin mişcări de răsucire, aproximativ 5-6 cm.
La termometrarea animalelor se va avea în vedere a nu se lua temperatura în rect dacă există leziuni sau o paralizie a sfincterului anal. Nu se vor termometra animalele imediat după clisme sau imediat după efort (se pot termometra animalele la minim 30 minute după ultimul efort), imediat după defecare sau explorare.
În cazul termometrării animalelor în alt loc de elecţie decât rect, se va avea în vedere faptul că, în mod normal, temperatura în vagin este cu cca. 0,5°C mai ridicată, iar în regiunea axilei este mai coborâtă decât cea rectală, la fel ca şi în cavitatea bucală. Termometrarea în cavitatea bucală impune formarea unei cute în regiunea buccei şi izolarea termometrului faţă de molari în acel pliu.