Hormonii

Hormonii, sunt substanţe chimice elaborate de o celulă sau grup de celule specializate (numite celule endocrine) şi care sunt transportat e prin sistemul circulator la o celulă ţintă care răspunde printr-o modificare a funcţiei sale. Celulele ţintă sunt acele celule care sunt capabile să recepteze şi să răspundă la un mesaj hormonal.
Hormonii reprezintă clasa de compuşi chimici prin intermediul cărora se realizează principala cale de comunicare intercelulară. Pentru acelaşi hormon, diferite celule pot răspunde diferit, în funcţie de receptorul hormonal cu care a interacţionat hormonul. Coordonarea răspunsurilor diverselor celule la semnalele venite din exterior (sau interior) se face atât de sistemul hormonal cat şi de sistemul nervos.
Sistemul format din hormonii produşi de glandele endocrine şi ţesuturile (celulele) ţintă alcătuiesc sistemul endocrin, sistem ce asigură comunicarea între diferite ţesuturi (celule) componente ale organismului.

Clasificarea hormonilor după locul (organul) de producere:
a) Hormoni Hipotalamici:

-hormoni eliberatori ai tireotropinei(TRH)
-hormoni eliberatori ai somatostatinei(GH-RIH)
-hormoni eliberatori ai gonadotropinelor(Gn-RH)
hormoni eliberatori ai corticotropinei (CRH)
-hormoni eliberatori ai somatotropinei (GH-RH)

b) Hormoni Hipofizari:
Somatotropina (GH, growth hormone)
Corticotropina (ACTH, adenocorticotripic hormone) gonadotropina (Gn) (LH, luteinizing hormone; FSH follicle stimulating hormone)
Tireotropina, TSH (thyroide stimulating hormone) Prolactina (PRL)
c) Hormoni Gastrointestinali; gastrina, colecistokinina, secretina, etc.
d) Hormoni Pancreatici; insulina, glucagonul
e) Hormoni Trombocitari: tromboxan
f) Hormoni Limfocitari: leucotrienele
g) Hormoni Suprarenalieni: epinefrina, norepinefrina, corsitol, aldosteronă
h) Hormoni din Rinichi; renina
i) Hormoni din ţesutul miocardic atrial: polipeptidul natriuretic

Hormonii Pancreatici

Pancreasul este reprezentat de două organe diferite conţinute în aceeaşi structură. Porţiunea acinară are o funcţie exocrină, secretând în duoden enzime şi ioni folosiţi în procesul digestiv.
Porţiunea endocrină constă din insule Langerhans. Diverse tipuri de celule insulare A, B, D, F, secretă fiecare câte un anumit hormon. Celulele B (70% din numărul total de celule) secretă insulina, celulele A (25%) secretă glucagon, celulele D (5%) somatostatină şi celulele F polipeptidul pancreatic.
Insulina si glicagoul sunt sprincipalii factori reglatori ai homeostaziei glicemiei.

Insulina
Insulina este principalul hormon cu acţiune hipoglicemiantă, favorizând în perioadele de alimentare depozitarea excesului caloric sub formă de lipide, glucide şi proteine. Insulina influenţează creşterea fetală, regenerarea ţesuturilor, etc.

Principalul factor reglator al secreţiei de insulina este glicemia, în mod normal, glicemia, este de 80-1 lOmg/dl..

Mecanisme de acţiune
Insulina este un hormon important ce controlează procesele fundamentale de stocare şi mobilizare a rezervelor energetice. Nu există un anumit ţesut ţintă, specific pentru insulina. Toate celulele au receptori pentru insulina .
a) Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic
Una din modalităţile prin care insulina acţionează ca hormon hipoglicemiant este favorizarea pătrunderii glucozei din sânge în ţesuturi (numite insulino-dependente). Asfel insulina mediază transportul transmembranar de glucoza în ţesutul adipos, ţesutul muscular şi altele.

Există şi ţesuturi insulino-independente, care pot capta glucoza din sange fără prezenţa insulinei, acestea sunt: creierul, eritrocitele, cristalinul, rinichiul celulele p-pancreatice, etc. Insulina, indirect, favorizează influxul de glucoza în hepatocite.
b) Efectele insulinei asupra metabolismului lipidic
In general pe metabolismul lipidic insulina exercită acţiuni antilipolitice şi lipogenetice. Insulina facilitează influxul de glucoza în adipocite precum şi transformarea glucozei în glicerolfosfat. Se activează lipoproteinlipaza care hidrolizează triacilglicerolii transportaţi în VLDL sau chilomicroni. Este inhibată lipaza hormon sensibilă. Insulina are acţiune anticetogenică (scade producţia de acid acetoacetic şi acid β-hidroxibutiric)

c) Efectele insulinei asupra metabolismului proteinelor
Pe metabolismul proteic insulina facilitează transportul aminoacizilor cu radical neutru în muşchi şi sinteza proteică. Insulina influenţează sinteza unor proteine specifice, intervenind la nivelul transcrierii genelor.

d) Efectele insulinei ca factor de creştere
Insulina stimulează proliferarea unor tipuri celulare, acţionând ca factor de creştere. Atât insulina cât şi receptorul său prezintă analogie structurală cu IGF (I şi II, insuline-like growth factors). Receptorul insulinic prezintă activitate proteinkinazică, asemănător altor receptori ai factorilor mitogeni.

Diabetul zaharat
Absenţa insulinei cauzată fie de distrugerea celulelor pancreatice, fie prin secreţie defectoasă, fie prin lipsa de răspuns a receptorilor tisulari la insulina, determină diabetul zaharat.

Diabetul insulino-dependent, IDDM (insulino-dependent diabetes mellitus)
Este cunoscut ca diabet al insuficienţei insulinice (tip I). Aproximativ 10% dintre bolnavii de diabet au acest tip de diabet. Se dezvoltă în copilărie sau adolescenţă printr-un proces autoimun. Producerea IDDM este în general moştenită sau poate fi rezultatul unei infecţii virale sau a unui episod traumatic. Deficienţa de insulina poate fi preîntâmpinată prin injectarea de insulina.
Secreţia de glucagon este crescută în această situaţie. Este favorizată proteoliza proteinelor musculare mai ales din muşchii scheletici, iar aminoacizii rezultaţi sunt utilizaţi pentru gluconeogeneză hepatică, în muşchi glucoza este puţin utilizată. Creşterea concentraţiei glucozei în sânge este acompaniată de creşterea eliminărilor urinare de glucoza precum şi pierderea de apă prin diureză osmotică.
Prin lipsa insulinei în ţesutul adipos este favorizată hidroliza triacilglicerolilor cu formare de glicerol pentru gluconeogeneză hepatică.
Concentraţia de corpi cetonici în sânge în IDDM netratat creşte. Prin aceasta pH-ul sanguin scade ceea ce conduce la cetoacidoză diabetică.
Acumularea de glucoza, corpi cetonici în sânge şi starea de deshidratare duc la creşterea osmolarităţii sângelui. Toate acestea pot conduce la modificări în funcţionarea creierului, care duc la comă diabetică.

Diabetul insulino-independent, NIDDM (noninsulin-dependent diabetes mellitus)
Este cunoscut ca diabet al ineficientei insulinei (tip II). Aproximativ 90% din bolnavii de diabet au acest tip de diabet. Rezistenţa la insulina este o caracteristică a obezităţii. Diferenţa care se stabileşte faţă de diabetul de tip I este aceea că în acest caz nu se dezvoltă cetoacidoză. De obicei acest tip de diabet apare la persoane adulte.

Glucagonul
Hormonul este sintetizat în celulele A pancreatice. Are acţiune antagonică insulinei, fiind hiperglicemiant. Asemănător insulinei se sintetizează dintr-un precursor pre-pro-glucagon. Timpul de înjumătăţire al glucagonului este de 5 minute. Este degradat în ficat. Factorul reglator al secreţiei este glicemia. Secreţia de glucagon este stimulată de aminoacizi şi agonişti P-adrenergici. Factorii care inhibă secreţia de glucagon sunt glucoza şi somatostatina.
Glucagonul acţionează în celulele ţintă crescând concentraţia de AMPc intracelular. Acţiunile metabolice ale glucagonului sunt opuse insulinei.
Pe metabolismul glucidic este stimulată glicogenoliza şi gluconeogeneza. Gluconeogeneza hepatică este stimulată prin activarea enzimelor cheie ale gluconeogenezei: fosfoenolpiruvat carboxikinaza, fructozo 1,6 bisfosfataza şi glucozo 6-fosfataza. Ritmul glicolizei se micşorează prin conversia enzimelor glicolitice în forme inactive.
Pe metabolismul lipidic este stimulată lipoliza prin activarea lipazei hormon-sensibile. în hepatocit metabolismul lipidic este trecut pe p-oxidarea acizilor graşi şi cetogeneză.
Principalul stimul pentru glucagon este hipoglicemia.
In diabet şi inaniţie nivelul glucagonului este crescut, iar cel al insulinei este scăzut.
Acţiunii hipoglicemiante a insulinei i se opune acţiunea mai multor hormoni (adrenalină, cortisol, hormonul somatotrop). Există astfel un mecanism defensiv foarte bine pus la punct pentru că hipoglicemia este letală (afectează creierul).
în muşchi metabolismul glucidic nu este influenţat de glucagon.
In diabet glucagonul produce o serie de complicaţii în lanţ, ca de exemplu: inhibă glicoliza şi stimulează gluconeogeneza, mobilizează triacilglicerolii din ţesutul adipos, astfel ţesuturile utilizează mai mulţi acizi graşi decât glucoza.

Somatostatina
Se numeşte aşa deoarece a fost descoperită întâi în hipotalamus ca factor de inhibiţie a eliberării hormonului somatotrop (hormon de creştere). Ulterior a fost identificată şi în pancreas (produsă de câtre celulele D insulare), în tractul gastrointestinal, etc.
Este sintetizată sub forma unui precursor şi după unele prelucrări se transformă în hormon activ. Exercită acţiune paracrină, inhibând secreţia de glucagon şi insulina în celulele pancreatice vecine. Somatostatina acţionează şi în celulele din ţesuturile tubului digestiv reglând activitatea secretinei, colecistokininei, GIP (gastric inhibitory polypeptid).

Hormonii Hipotalamici
Pentru mulţi hormoni semnalul de acţiune al unui hormon îşi are originea în creier şi se sfârşeşte în celulele ţintă.
Semnalul poate fi transmis sub forma unui puls electric sau sub forma unui semnal chimic sau amândouă, în multe cazuri semnalele ajung la nivelul hipotalamusului apoi la hipofiză şi în sfârşit la glandele periferice care secretă hormonul. De la hipotalamus care secretă hormonii corespunzători în cantităţi foarte mici (ng) aceştia vor coordona sinteza şi secreţia hormonilor hipofizari corespunzători (într-o cantitate de ordinul mg).

Hormonii hipotalamici se împart în 2 categorii:
– RH (releasing hormone), hormoni de eliberare ce stimulează sinteza şi secreţia hormonilor adenohipofizari.
– R1H (release inhibiting hormone), hormoni inhibitori ai eliberării tropinelor hipofizare

Hormonii Adenohipofizari sunt:
– corticotropina ACTH (adrenocorticotropic hormone)
– somatotropina, hormonul de creştere, GH (growth hormone)
– gonadotropine, hormonul luteinizant (LH; luteinizing hormone), hormonul foliculo-stimulator (FSH, follicle stimulating hormone)
– prolactina, PRL, hormonul lactogen.

  • Somatotropina(sau Hormonul de crestere)

Sinteza acestui hormon se face în celulele somatotrope care este cel mai abundent tip de celulă adenohipofizară (35-40%).
Acţiunile importante pe care le exercită sunt:
-reglează metabolismul general (glucidic, lipidic, proteic) şimineral în ţesuturile periferice
-controlează creşterea postnatală, dezvoltarea scheletului şi a ţesuturilor moi
Acţiunile acestui hormon sunt mediate de IGF I şi II sau somatomedine. Acţiunile hormonului de creştere au ecou asupra metabolismelor mari, facilitând procesele anabolice, biosintetice prin asigurarea de materii prime şi surse energetice.
In metabolismul mineral, facilitează:
– creşterea oaselor prin poziţionarea balanţei calciului, magneziului şi fosfaţilor
– asigură sinteza condroitinsulfaţilor, compuşi esenţiali în dezvoltarea cartilagiilor, etc.
In metabolismul lipidic: creşte lipoliza crescând astfel producţia de acizi graşi liberi în sânge.
In metabolismul glucidic: acţionează opus insulinei provocând hiperglicemie. Hiperglicemia se realizează prin:
– micşorarea utilzării periferice a glucozei
– stimularea gluconeogenezei hepatice
– inhibă glicoliza.
In metabolismul proteic:
– favorizează transportul intracelular al aminoacizilor

– creşte sinteza de ARNm

– accelerează biosinteza proteică.
Factorii care stimulează secreţia de GH sunt: somnul, stressul (traumatisme, emoţii), antagoniştii p-adrenergici, hipoglicemia, GH-RH, nivelul scăzut al IGF-I, estrogenii, glucagonul, vasopresina, etc.
Factorii care inhibă secreţia de GH sunt: obezitatea, hipoparatiroidismul, somatostatină, etc.
Hipersecreţia de GH produce gigantismul la copii, iar la adult acromegalia (dezvoltarea anormală a oaselor la mâini şi mandibulă).
Hiposecreţia de GH conduce la nanism hipofizar (oprirea creşterii, fără afectarea dezvoltării psihice).

  • Prolactina numită şi mamotropină. Sinteza şi secreţia acestui hormon se face de către celulele lactotrope hipofizare (10-25% din totalul celulelor adenohipofizare).  Nu s-a identificat un factor de eliberare hipotalamic. Dopamina inhibă sinteza prolactinei.

Acţiunile prolactinei sunt:
– iniţiază şi întreţine lactaţia
– acţiunea lactogenă a prolactinei se manifestă după naştere când scade nivelul estrogenilor şi al progesteronei, care antagonizează efectul prolactinei.
Hipersecreţia de prolactină la femei conduce la amenoree, iar la bărbaţi
la impotenţă.

Gonadotropinele (LH şi FSH)
Ambele gonadotropine controlează funcţiile glandelor sexuale. Sinteza şi secreţia lor se face de către celulele gonadotrope (5-9% din totalul celulelor adenohipofizei)
Sinteza ambilor este promovată de către Gn-RH hipotalamic.

Acţiunile FSH(Filotropinei) sunt:
• la femei:
– promovează dezvoltarea foliculilor mamari pregăteşte foliculul pentru ovulaţie mediază eliberarea de estrogeni indusă de LH
• la bărbaţi:
acţionează asupra celulelor Sertoli din testicul şi induce sinteza proteinei transportoare de testosteronă ABP (androgen binding protein)
stimulează spermatogeneza

Acţiunile LH(Luteotropinei) sunt:
• la femei: stimulează sinteza de estrogeni, progesteronă şi iniţiază ovulaţia
• la bărbaţi: stimulează sinteza testosteronei
Hormonii placentari
In urina femelelor gestante si a femeilor gravide au fost evidentiati o serie dce hormoni cu o actiune asemanatoare cu cea a hormonilor gonadotropi care au primit numele de gonadotropine urinare.Din punct de vedere structural ,ei sunt glicoproteine cu mase moleculare de aproximativ 30kDa cu o structura foarte asemanatoare cu cea a hormonului luteinizant.
In seria gonadotropinelor utinare ,cea mai importanta este gonadotropina urinara corionica(human chorionic gonadotrophin-GCH)a carei molecula contine 231 resturi de aminoacizi si 55 resturi de monoglucide.
In afara de GCH,placenta mai secreta si alti hormoni tisulari cum ar fi:hormonul lactogenic placentar (HPL) si tireotropina corionica(HGT),iar ovarele sintetizeaza relaxina.
Hormonii placentari apar in urina incepand cu a 30-a zi de sarcina si atng valorile maxime in luna a-III-a(aproximativ in a70-a zi de sarcina)
Functiile biochimice si fiziologice ale gonadotropinelor urinare sunt asemanatoare cu cele ale hormonilor gonadali de origine hipofizara.In cadrul unui ciclu uterin ,HCG favorizeaza implantarea ovulara,iar HPL activeaza continu biosinteza si secretia de insulina,chiar si in inanitie.In perioada de sarcina.HPL stimuleaza acumularea delactozei in lapte actionand ca un factor diabetogen,iar relaxina stimuleaza expulzarea fatului.

Tireotropina
Sinteza tireotropinei se face în celulele tireotrope. Eliberarea TSH se face printr-un mecanism de feedback la care participă hormonul hipotalamic eliberator (TRH) cât şi Ta şi T4 hormonii glandei periferice. Hormonii tiroidieni inhibă atât sinteza şi secreţia TRH cât şi pe cea de TSH. Deasemenea hormonii tiroidieni stimulează sinteza de somatostatină ce inhibă TSH.
Acţiunile TSH sunt:
-stimulează sinteza T3 şi T4 de la nivelul glandelor tiroide
-activează toate etapele biosintezei hormonilor tiroidieni

Corticotropina (ACTH)
Este un polipeptid cu 39 resturi aminoacidice. Activitatea biologică este localizată în segmentul N-terminal între aminoacizii 1-24. reglarea sintezei şi secreţiei de ACTH se face de către hormonul hipotalamic eliberator (CRH). Creşterea concentraţiei hormonului glandei periferice (cortisol) inhibă atât secreţia de CRH cât şi pe cea de ACTH.
Secreţia ACTH prezintă un bioritm (maximum secreţiei are loc între ora l şi 4 noaptea).
Acţiunile ACTH mai importante sunt:
-controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor şi sinteza de steroizi
-activează etapa iniţială a steroidogenezei de transformare a colesterolului în pregnenolonă
-în condiţii de stres stimulează adrenalele, determinând sinteza de cortisol, ce are efecte metabolice adaptative
– în ţesutul adipos stimulează lipoliza
-stimulează captarea glucozei şi aminoacizilor în muşchi
– stimulează secreţia de insulina în β pancreatice

β-endorfina
Numeroase peptide cu roluri reglatorii asupra funcţiei creierului au fost identificate. Unele dintre aceste substanţe sunt prezente şi în alte regiuni ale corpului, îndeplinind diverse funcţii în procese legate de: comportament, memorie, învăţare, durere, somn, etc.
Endorfinele sunt neuropeptide cu acţiuni asemănătoare morfinei (substanţă activă extrasă din opiu cu efect analgezic şi euforic). Denumirea ar sublinia provenienţa ,.endogenă” a acestora şi efectul asemănător „morfinei”. Două pentapeptide au fost descoperite iniţial Met-encefalina şi Leu-encefalina.
Apoi s-au mai descoperit: α β γ- endorfina, donorfina, etc. Toate aceste peptide rezultă prin prelucrarea unor precursori. POMC formează α β γ -endorfina şi Met-encefalină. Precursorul proencefalina A, formează Met-encefaline şi Leu-encefaline. Distribuţia acestor endorfine se face diferenţiat în diverşi neuroni, endorfmele formându-se diferenţiat în diferite arii ale creierului.

Hormonii Neurohipofizari
Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi oxitocina. Structural ambii hormoni sunt monopeptide ce diferă doar prin două resturi aminoacidice. Vasopresina sau hormonul antidiuretic (HDH) are; caracter bazic foarte pronunţat (Arg-vasopresina), având punctul izoelectric de 10.9. Sinteza hormonilor neurohipofizari se face sub forma unor precursori în hipotalamus, vasopresina în nucleul supraoptic, iar oxitocina în nucleul paraventricular.
In urma prelucrării acestor precursori rezultă vasopresina, neurofizina II, oxitocina şi neurofizina I.
Hormonii maturi împreună cu neurofizinele corespunzătoare sunt apoi transportaţi de-a lungul axonilor şi depozitaţi în hipofiza posterioară.
Hormoni neurohipofizari au viaţă biologică scurtă, având timpul de înjumătăţire de 2-4 minute. Sunt catabolizaţi în ţesuturile periferice, iar vasopresina poate fi eliminată ca atare urinar.

  • Vasopresina

Acţiunile vasopresinei sunt mediate de AMPc.
Acţiunile biologice ale vasopresieni sunt:
– participă la homeostazia osmolarităţi şi a volumului fluidului extracelular. Mecanismul este reprezentat de creşterea permeabilităţii pentru apă a membranei luminale a epiteliului tubular renal (probabil prin creşterea numărului de canale pentru apă)
– glicogenoliza hepatică
– eliberarea de ACTH în hipofiza
Vasopresina prin retenţia de apă restabileşte volumul şi concentraţia
sângelui.
Creşterea volumului fluidului extracelular sesizată de osmoreceptorii din hipotalamus şi baroreceptorii din sistemul circulator sunt stimuli pentru vasopresina.
Secreţia anormală de ADH poate conduce la situaţia patologică de diabet insipid care este caracterizat de excreţia unui volum de urină diluată. Diabetul insipid primar datorat unei sinteze şi secreţii este determinat de o distrugere a tractului hipotalamo-hipofizar de către o tumoră, infecţii sau poate chiar şi ereditar. In diabetul insipid ereditar, ADH este secretat în cantitate normală, dar celulele tinta sunt incapabile de răspuns din cauza unui defect la nivelul receptorilor. Defectele de secreţie ale ADH pot fi asociate cu diferite cancere (mai ales pulmonar), cât şi cu tumori cerebrale, infecţii pulmonare sau hipotiroidismul.

  • Oxitocina(OC)

Actiunile biologice ale oxitocinei sunt:
-exercită acţiune contractilă asupra musculaturii netede din uter, declansand travaliu la femeia gestantă şi facilitând expulsia fătului
– contracţia celulelor mioepiteliale şi ejecţia laptelui.
Este o nonpectina care difera structural de vasopresina prin doua resturi de aminoacizi:Il3 si Leu8.Ea este secreta ,in principal, de neuronii paraventriculari si in mai mica masura cei supraoptici.
La femei, concentratia placentara normala a ocitocinei este de ordinal a catevaU.I./ml,iar timpul sau de injumatatire este de aproximativ 3 minute.

Hormonii care reglează homeostazia calciului

In organismul uman se află IKg de calciu, cea mai mare parte (99%) este în oase şi dinţi sub formă de hidroxiapatită insolubilă. Calciul din oase, pe lângă rolul structural, reprezintă o sursă de calciu pentru asigurarea homeostaziei extracelulare.
Calciul plasmatic este alcătuit din 3 fracţiuni:
– Ca2+difuzabil, ionizat, care reprezintă aproximativ 50% din calciul plasmatic, este forma activă, intervenind în excitabilitatea neuromusculară, în coagularea sângelui şi în mecanismele de osifiere, secreţie celulară, etc.
– Ca2+ difuzabil, neionizat,, complexat de anioni cu moleculă mică (citrat, fosfat, etc.).
– Ca2+ intracelular (10-7- 10-6 M) este în concentraţie de aproximativ 1000 de ori mai mică decât concentraţia calciului extracelular (10 -3M).
Multe procese intracelulare sunt mediate de fluctuaţiile ample şi rapide ale calciului intracelular, prin influx de calciu extracelular sau prin eliberarea sa din depozitele intracelulare (din mitocondrii şi reticul endoplasmatic). Calcemia este cuprinsă între 8.5-11 mg/dl.
în ciuda fluctuaţiilor în aport, excreţie şi depozitare a calciului în oase, concentraţia calciului în fluidul extracelular şi calcemia sunt menţinute la valori aproximativ constante. Homeostazia calciului extracelular este asigurată de: hormonul paratiroidian calcitriolul (1,25 dihidroxicolecalciferol) calcitonina

Hormonul paratiroidian/Parathormonul (PTH)
Hormonul paratiroidian este secretat de glandele paratiroide, situate în partea posterioară a capsulei tiroidiene.
Structură, biosinteză, controlul secreţiei
PTH este un polipeptid cu 84 resturi aminoacidice. Este sintetizat sub forma unui precursor la nivelul ribozomilor, format din 115 resturi aminoacide (pre-pro-PTH). Fragmentul pre- are 25 resturi aminoacidice şi este îndepărtat prin prelucrarea de la nivelul reticulului endoplasmatic, iar fragmentul pro- are 6 resturi de aminoacizi în structură şi este îndepărtat în aparatul Golgi.
PTH poate fi secretat imediat ce a fost sintetizat, poate fi stocat în granule de depozit sau poate fi degradat de către peptidaze specifice, intracelulare. Reglarea secreţiei se face la nivelul degradării intraglandulare. Viteza degradării PTH este în funcţie de calcemie. Hipercalcemia accelerează degradarea, iar hipocalcemia diminuează degradarea. Eliberarea hormonului în sânge este stimulată de scăderea calcemiei.

Metabolism şi acţiuni biologice
Timpul de înjumătăţire a PTH este scurt (aproximativ 10 minute). Degradarea sa are loc în ţesuturi periferice, în special în ficat. Fragmentele inactive biologic au timpul de înjumătăţire mult mai mare (20-40 de minute).
Acţiunile biologice ale PTH sunt:
– prin interacţia cu receptorii din membrana celulelor ţintă PTH creşte concentraţia de AMPc intracelular
– are acţiune hipercalcemiantă, stimulând eliberarea calciului şi ionilor fosfat din oase
– la nivel renal creşte reabsorbţia calciului până aproape de 100% şi inhibă reabsorbţia ionilor fosfat (acţiune fosfaturică). Efectele osoase şi renale cresc calcemia fără o creştere corespunzătoare de fosfaţi
– la nivel intestinal, PTH favorizează absorbţia calciului printr-un mecanism indirect.
PTH produce la nivel renal un efect hipercalcemiant foarte rapid, răspunsul osos este în schimb mai lent, dar de o amploare mult mai mare. Efectele osoase ale PTH sunt independente de cele asupra rinichiului.

Hormonii glandei timus

Timusul este o glandă de origine endobranhială care atinge 35-38 grame la pubertate după care regresează la adult dar nu se atrofiază complet. Limfocitele precursoare T dobîndesc proprietăţi imunologice depline după trecerea lor prin timus sub efectul unor factori cu acţiune hormonală, de natură polipeptidică.
α-Timozina este o polipeptidă ce conţine 28 resturi de aminoacizi şi are o masă moleculară de 3,1 kDa. Ea este sintetizată sub formă de pro-timozină (113 resturi de aminoacizi, M = 12 kDa) care, paradoxal, este adevăratul hormon. Deoarece pro-timozina se întîlneşte şi în alte organe şi ţesuturi (splină, plămîni, ficat, rinichi etc.) se consideră că ea nu este un hormon specific doar timusului.
Timulina (factorul seric al timusului – FTS) este o nonapeptidâ cu masa moleculară de 860 Da. Activitatea sa nu se manifestă decît după eliminarea factorului seric inhibitor Timulina este reprezentată de secvenţa Glu-Glu-Ala-Lys-Ser-Glu-Gly-Ser-Asp si derivă probabil de la o serie de precursori proteici cu mase moleculare cuprinse între 48 -54kDA.
Timopoietina II este un alt factor cu acţiune hormonală secretat de timus a cărei moleculă conţine 49 resturi de aminoacizi.
S-a demonstrat că în afară de rolul său imunologic, timusul joacă şi un rol endocrin pînă la maturitatea sexuală. Acest rol este îndeplinit de factorii amintiţi mai sus şi este orientat asupra secreţiei hipofizare de GH, LH şi ACTH, precum şi asupra secreţiei de glucocorticosteroizi de către corticosuprarenale. Aceste acţiuni au fost demonstrate, printre altele, prin experimente de timectomie la şobolani de o lună cînd s-a observat o scădere bruscă a concentraţiei plasmatice de ACTH şi corticosteron şi o creştere a nivelului sanguin de LH şi testosteron.

Hormoni gastro -intestinali

Diferite segmente ale tubului digestiv conţin 15 tipuri de celule “endocrine” capabile să sintetizeze şi să secrete polipeptide cu acţiune hormonală care îndeplinesc mai multe funcţii.
în primul rînd ele acţionează în sensul reglării activităţii glandelor exocrine. Astfel de funcţii sînt îndeplinite de gastrină (ce acţionează la nivelul stomacului), colecistokinină-pancreozimină (pentru vezica biliară) etc.
Gastrina este o decapeptidă secretată sub forma unui precursor cu 34 resturi de aminoacizi. Activitatea hormonală este determinată de fragmentul C-terminal. Gastrină este secretată de celulele G din ansa gastrică şi zona proximală ii duodenului. Principala sa funcţie constă în stimularea secreţiei ionilor de H+ de către celulele parietale piinir-un mecanism AMPc-dependent .Gastrina mai activează motricitatea gastro-intestinala si relaxeaza sfincterul piloric şi sfmcterul ODDI. Acest hormon mai are efecte trofice asupra mucoasei gastro-intestinale şi a pancreasului.La rîndul ei, secreţia de gastrină este stimulată de polipeptidele şi aminoacizii de origine alimentară, factori de natură nervoasă, factori gastrici etc.
Secretina este o polipeptidă monocatenară cu 27 resturi de aminoacizi secretată de celulele S din duoden. Ea stimulează secreţia apei şi a bicarbonaţilor şi diminuează secreţia ionilor de Cl- la nivelul celulelor epiteliale ale canalelor intra-pancreatice, secreţie ce nu depinde de sistemul nervos parasirnpatic. Secretina mai stimulează secreţia de pepsină şi tonusul sfmcterului esofagian inferior şi inhibă motilitatea gastrică. Cel mai important factor care stimulează biosinteza secretinei îl reprezintă pH-ul sucului duodenal.
Colecistokinina—pancreozlmina (CCK—PZ) este o polipeptidă monocatenară cu 33 resturi de aminoacizi secretată de celulele peretelui duodenal. Fragmentul absolut indispensabil activităţii hormonale este cel situat la extremitatea C-terminală.CCK -PZ stimulează contracţia vezicii biliare şi secreţia a-amilazei de către celulele acinoase pancreatice. In acelaşi timp ea activează secreţia pepsinei şi a ionilor de H + nivel gastric, motilitatea intestinului subţire şi a colonului, secreţia de insulina, glucagon şi calcitonină etc.
Eritropoetina
Plasma sanguină a mamiferelor anemice conţine un factor capabil să activeze eritropoeza dacă este administrată unui animal normal. Această substanţă, care este secretată
de rinichi, a primit numele de eritropoietină. Există însă o secreţie iniţială de eritropoietină la nivelul ficatului în timpul vieţii fetale, iar în rinichi ea este secretată la nivelul aparatului juxta-glomerular.
Eritropoietina nu este activă decît în prezenţa serului sau plasmei sanguine fie datorită faptului că sîngele conţine un activator al unui factor de origine hepatică, fie datorită faptului că plasma neutralizează un inhibitor al eritropoietinei.
Mecanismul de acţiune al eritropoietinei constă în stimularea receptorilor membranari care declanşează transcripţia genei p-globulinelor, iar secreţia acestui hormon este reglată, la rîndul ei, de o serie de factori endocrini (tiroxină, androgeni, insulina, prolactină, sistemul renină angiotensină etc.).

Hormonii glandei tiroide(Tiroidieni)

Glanda tiroidă este aşezată în partea anterioară a gâtului, fiind alcătuită din 2 lobi uniţi printr-un istm.
Foliculii tiroidieni sunt unităţile funcţionale ale tiroide, fiind alcătuiţi dintr-un strat de celule e piteliale care delimitează un miez gelatinos denumit coloid. Coloidul este reprezentat de o soluţie concentrată de tireoglobulină. Tireoglobulina este o glicoproteină ce conţine în structura sa multe resturi de tirozină.
Glanada tiroidă secretă 2 hormoni: tetraiodotironina şi triiodotironina .Tetraiodotironina se mai numeşte şi tiroxină.
Tiroida este o glandă impară, localizată în zona anterioară a regiunii laringo -traheale şi are o masă de 25 -30 grame la om (adult).
Glanda tiroidă are un metabolism specific şi un mecanism de reglare asemănător cu cel întîlniî la alte glande endocrine hipofizo-dependente cu excepţia faptului că este strict dependentă şi de aportul de iod exogen, un oligoelement rar ce pătrunde în organism în cantităţi extrem de diverse de la o zi la alta, în funcţie de dietă. Din această cauză tiroida este capabilă să stocheze o anumită cantitate de hormoni pe care-i sintetizează în vederea asigurării continue a unui nivel plasmatic constant. Capacitatea de biosinteză a hormonilor tiroidieni se află sub controlul adenohipofîzei (prin intermediul hormonului tireotrop TSH). Mai există însă şi un alt mecanism de autoreglare intratiroidian, care însă nu este pe deplin elucidat.

Hiperfuncţia tiroidiană (hipertiroidismul) determină apariţia bolii Basedow (guşa exoftalmică) care se manifestă prin accelerarea metabolismului bazal, hipertrofia tiroidei, exoftahnie, tahicardie, tremurături ale extremităţilor şi o slăbire puternică a organismului. In formele acute, concentraţii foarte crescute ale hormonilor tiroidieni provoacă starea de tireoloxicoză care poate fi chiar letală.

Hipofunctia tiroidiană (hipotiroidismul)
Se manifestă în mod diferit, în funcţie de vîrsta la care intervine. Astfel, dacă hipotiroidismul intervine în copilărie, el determină apariţia bolii numită cretinism care se manifestă prin stoparea dezvoltării staturo-ponderale şi intelectuale, înapoierea fizică se manifestă şi prin disproporţii ale diferitelor părţi ale corpului (capul mare, membrele scurte etc.). La pubertate este stopată şi dezvoltarea organelor genitale.
La adult, hipotiroidismul induce apariţia bolii numită mixedem care se manifestă prin scăderea metabolismului bazal, hipercolesterolemie, infiltraţii ale tegumentelor cu substanţe de natură muco-proteică, scăderea randamentului fizic şi intelectual, obezitate, tulburări neuro-psihice etc.
în regiunile muntoase în care solul şi apa sînt sărace în iod există probabilitatea apariţiei hipotiroidismului secundar care determină boala numită guşă endemică. Ea se manifestă printr-o puternică hipertrofie a glandei tiroide, în formele grave glanda putînd avea chiar mărimea unui cap de copil.
Mecanismul de acţiune al hormonilor tiroidieni este în strînsă interdependenţă cu principalul lor rol biochimic -accelerarea reacţiilor de oxidare celulară.

Hormonii suprarenalieni
Glandele suprarenale (adrenale) sunt alcătuite din două regiuni distincte, r.iu- au structuri, funcţii şi origini embriologice diferite. Zona corticală (90%) arc o structură epitelială, iar medulara (10%) este de origine nervoasă.

Hormonii medulosuprarenalieni
Zona medulară este alcătuită din celule cromafine (feocromocite).
Celulele cromafine au origini embriologice comune cu celulele ganglionare ale sistemului nervos simpatic. Celulele cromafine se găsesc şi în plămâni, intestin, ficat (celulele cromafine ectopice). Hormoni elaboraţi de medulosuprarenală se numesc catecolamine. Medulara împreună cu sistemul nervos simpatic şi parasimpatic alcătuiesc sistemul neuroendocrin – simpatoadrenal – ce are rol în adaptarea organismului la diverse solicitări.
Numele de catecolamine provine de la elementul de structură comun şi anume nucleul catecol (ortodifenol) şi funcţia aminică.
Catecolaminele sunt: dopamina, noradrenalina (norepinefrina) şi adrenalina (epinefrina).

Dopamina se găseşte în anumite regiuni ale sistemului nervos central, având rol de neurotransmiţător la nivelul terminaţiilor nervoase dopaminergice.
Dopamina este absentă în sânge.
Noradrenalina reprezintă aproximativ 20% din secreţia totală a medulosuprarenalei. îndeplineşte rolul de neurotransmiţător la nivelul terminaţiilor nervoase postganglionare simpatice, iar sângele cuprinde o fracţiune de noradrenalina eliberată pe această cale şi care nu a fost recaptată la nivelul sinapselor.
Noradrenalina din celulele ectopice este sintetizată „in situ” sau captată din sânge.
Adrenalina reprezintă aproximativ 80% din secreţia totală medulosuprarenaliană. Nu se sintetizează în celulele ectopice, dar poate fi captată din plasmă.

Rolul biologic al catecolaminelor
Principalele efecte pot fi impartite in doua categorii in functie de natura receptorilor acestor hormoni.
Efecte de tip α.Adrenalina are efectele cele mai puternice ,ea actionand sinergic cu noradrenalina si fenilefrina ,iar fentolamina are actiune antagonista. Principalele efecte de tip α constau in actiunea vasoconstrictoare cu cresterea presiunii arteriale ,actiunea asupra contractiei uterului si vezicii urinare ,stimularea eliberarii de acetilcolina la nivelul muschilor scheletici etc.
Aceste efecte sunt datorate existentei a doua tipuri de receptori specifici :receptori α 1
Care sunt Ca-dependente si intotdeauna post sinaptici,specifici pentru muschii netezi respectiv receptori α 2 ce pot fi post-si pre-sinaptici,specifici sistemului nervos central.In acest din urma caz este implicata si actiunea inhibitoare a AMPC.
Efecte de tip β.Efectele de tip β sunt diverse ,ele manifestandu-se la nivelul mai multor organe si tesuturi.Astfel,la nivelul inimii ,catecolaminele manifesta un efect inotrop pozitiv cu crestsrea frecventei contractiilor ,un efect cronotrop pozotiv.Se mai observa si o crestere a excitabilitatii si conductibilitatii cardiace. Asupra vaselor sanguine ,catecolaminele manifesta o actiune vasodilatatoare,iar la nivelul sistemului respirator o actiune bronhodilatatoare. La nivelul muscular ,acesti hormoni actioneaza in sensul relaxarii uterului ,vezicii urinare,si sfinctereelor inestinale ,iar in muschii striati este stimulata glicogenoliza.Catecolaminele manifesta si o actiune lipolitica la nivelul tesutului adipos.
Adenalina are si unele efecte metabolice si fiziologice specifice. La nivelul cardiac are loc o crestere a fortei sistolice si a debitului cardiac,iar efectele asupra vaselor sanguine sunt diferite,in functie de tesut sau organ.
La nivelul musculaturii netede ,adrenalina manifesta o actiune bronhodilatatoare puternica,o actiune de inhibare a tonusului si peristaltismului intestinal cu spaeme ale sfincterelor ,splenocontractie si crestere diurezei.
Cresterea brusca a secretiei de adrenalina are repercursiuni imediate asuora sistemului nervos central ,in special prin stimularea hipotalamusului cu cresterea secretiei de ACTH hipofizar,cand se instaleaza starea de stres.A cest efect a fost demonstrat prima data cand ,in urma injectarii de adrenalina,s-a instalat o stare de anxietate.Din punct de vadere metabolic,adrenalina stimuleaza hiperglicemia ca urmare a activarii glicogenolizei la nivel hepatic.
Reglarea activităţii medulosuprarenalelor
Medulosuprarenala este singura glandă endocrină supusă unui control preponderent nervos. Principalii centri nervoşi adrenalino-secretori sînt localizaţi la nivel bulbar, excitarea lor determinînd o secreţie abundentă de catecolamine.
Un exemplu al reglării pe cale nervoasă a secreţiei de catecolamine îl reprezintă reglarea presiunii arteriale. Răspunsul medulosuprarenalei la modificarea presiunii arteriale nu este însă un răspuns direct. Aceste oscilaţii acţionează asupra unor receptori aortici specifici. Reacţia umorală este tardivă şi ea urmează răspunsului nervos.
Medulosuprarenala nu este esenţială pentru viaţă, dar fără secreţia medulară organismul se adaptează greu la diverşi factori stresanţi. Rolul catecolaminelor, prin acţiunile de la nivelul sistemului circulator cât şi asupra metabolismului energetic sunt implicate în adaptarea organismului la agresiuni interne sau externe, fizice sau psihice (frig, emoţii, hipoglicemie, frică, etc.). Adrenalina în principal mediază efectele metabolice ce au ca rezultat creşterea consumului de ATP, şi de oxigen şi eliberarea de căldură.
In ficat este stimulată glicogenoliza şi gluconeogeneza, care asigură glucoza pentru menţinerea glicemiei şi asigurarea combustibilului pentru creier. Inhibiţia insulinei reduce consumul de glucoza în ţesuturile periferice.
Hormonii corticosuprarenalieni
Porţiunea corticală a suprarenalei este alcătuită din 3 zone distincte histologic:
– zona externă (zona glomerulară) producătoare de mineralocorticoizi
– zona mediană (zona fasciculată) producătoare de glucocorticoizi
– zona internă (zona reticulată) producătoare de hormoni androgeni. Structural, hormonii corticali sunt steroizi (corticosteroizi) ce conţin în
moleculă 21 atomi de carbon (C21) cei minerale- şi gluco-corticoizi, iar hormonii androgeni conţin 19 atomi de carbon (C 19).
Din categoria steroizilor ce exercită acţiuni hormonale fac parte: cortisolul (glucocorticoid), aldosterona (mineralocorticoid),
dehidroepiandrosterona şi androstendiona (androgeni).

Hormonii Epifizei

Epifiza, sau glanda pineală este localizată în zona posterioară a diencefalului (epitalamus).
Epifiza secretă un hormon major, numit melatonină (MT) prin intermediul căruia glanda pineală îşi exercită funcţiile fiziologice specifice.

Metabolismul melatoninei

Pinealocitele sintetizează melatonină utilizînd triptofanul în calitate de precursor. Calea biosintetică a melatoninei implică acţiunea a două enzime cheie: N-acetil-transferaza care transformă serotonina în acetilserotonină şi respectiv hidroxi—indol—O—metil— transferam care converteşte acetilserotonină în melatonină. Acetil -transferaza reprezintă un factor liinitant al procesului biosintetic deoarece activitatea sa este blocată la lumină.
De aceea, la toate speciile, biosinteză propriu-zisă a melatoninei are loc în timpul nopţii. Reacţiile enzimatice prin care pinealocitele sintetizează melatonina sînt următoarele:

Rolul biologic al melatoninei

Descoperirea melatoninei şi a situsurilor sale de legare (în speţă cele cerebrale şi hipofizare) au reorientat cercetările biochimice şi fiziologice asupra funcţiilor glandei pineale.
Melatonina prezintă trei funcţii principale, total diferite din punctul de vedere al transformărilor biochimice pe care le stimulează şi al efectelor fiziologice, în primul rînd ea acţionează ca antagonist al MSH prin reglarea pigmentogenezei. In copilărie, melatonina inhibă dezvoltarea organelor sexuale, această funcţie fiind anulată complet la pubertate cînd încep să acţioneze hormonii gonadali.
Un alt rol important al melatoninei îl reprezintă acţiunea de mediere între radiaţiile luminoase, sistemul nervos central şi diferite funcţii biochimice şi fiziologice cu realizarea ritmului circadian.

Hormonii Sexuali
Androgenii sunt hormoni testiculari, iar estrogenii şi progestinele sunt hormonii ovarieni.

  • Hormonii sexuali masculini (androgeni)

Hormoni sexuali masculini sunt sintetizaţi în celulele interstiţiale (Leydig) din testicul. Testosterona este principalul hormon androgen testicular alături de dihidrotestosterona care se secretă în cantităţi mai mici. Testosterona şi dihidrotestosterona sunt steroizi C 19şi au structurile:

Biosinteză, secreţie si transport
Testosterona se sintetizează în celulele interstiţiale prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi sinteza corticosteroizilor. Etapa limitantă de viteză este cea de transformare colestrol —> pregnenolonă.
Transformarea pregnenolonei în testosteronă are loc pe două căi diferite prin ordinea în care acţionează 17 α-hidroxilaza şi cuplul 3 β-hidroxisteroid-dehidrogenaza şiΔ 5 – Δ4 izomeraza (Fig.2.19.).
Calea majoră (la om) de formare a testosteronei trece prin progesteronă. Dihidrotestosterona se formează în testicul sau ţesuturile periferice prin acţiunea unei 4 α-reductaze NADPH-dependentă.
După sinteză, testosterona se eliberează în sânge de unde transportul plasmatic este asigurat de o globulinâ cu afinitate mare pentru testosteronă (SHBG, sex hormon binding protein) şi afinitate mică pentru estrogen.
Estrogenii stimulează sinteza acestei proteine, iar hormonii tiroidieni o
scad.

Metabolismul si reglarea secreţiei
Testosterona este catabolizată rapid în ficat şi alte ţesuturi, la produşi inactivi sau cu activitate slabă. Principalii cataboliţi urinari ai testosteronei sunt androsterona şi etiocolanolona (17-cetosteroizi). Aceşti cataboliţi se elimină prin urină ca sulfo şi glucuronoconjugaţi.

Secreţia de testosteronă este reglată prin axul hipotalamo-hipofizar. Hipotalamusul prin hormonul eliberator al gonadotropinelor hipofizare LH şi FSH. FSH controlează spermatogeneza, iar LH stimulează sinteza de testosteronă în celulele interstiţiale.
Creşterea concentraţiei testosteronei prin feedback negativ, inhibă secreţia de LH, FSH şi Gn-RH.
Acţiunile biologice ale androgenilor:
-controlează apariţia şi menţinerea caracterelor sexuale
-primare şi secundare masculine
-controlează spermatogeneza
-stimulează sinteza proteică, fapt ce duce la pubertate la
-dezvoltarea oaselor şi a ţesutului muscular.

  • Hormonii sexuali feminini (estrogeni şi progestine)

Principalii hormoni estrogeni sunt: estradiolul, estronă şi estriol iar hormonul gestagen este progesterona.
Pe lângă biosinteza de la nivelul ovarului, estrogenii se mai formează în cantităţi mici în adrenale, testicul, ficat, piele, în timpul gestaţiei unitatea feto-placentară sintetizează cantităţi mici de progesterona.
Biosinteza şi structură
Precursorii estrogenilor sunt testosterona şi androstendiona. Estrogenii sunt sintetizaţi prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi androgenii. Transformarea androgenilor în estrogeni are loc sub acţiunea unui sistem enzimatic denumit aromatază. Procesul debutează prin hidroxilarea la C19după care urmează îndepărtarea acestui atom sub formă de bioxid de carbon şi apoi aromatizarea nucleului A. Prin aromatizarea testosteronei se formează 17 estradiol. Estrona şi estradiolul se transformă una în cealaltă în prezenţa unei 17 β-reductaze. Progesterona se obţine ca mai înainte fiind intermediar în sinteza celorlalţi hormoni steroizi

Estrogenii sintetizaţi sunt eliberaţi în sânge şi transportaţi la ţesuturile ţintă de o globulină specifică (sex-hormon-binding globulin). Progesterona se leagă de aceeaşi proteină transportaore ca şi cortisolul.
Degradarea estrogenilor se face în ficat. Catabolitul principal este estriolul care se elimină cu bila în intestin, sub formă de sulfo- sau glucurono-conjugat.
Sinteza şi secreţia hormonilor ovarieni este reglată de gonadotropinele hipofizare LH, FSH, cât şi de factorul de eliberare hipotalamic Gn-RH.
LH stimulează producţia de estrogeni şi progesteronă de către ovar, controlând ciclul ovarian.
FSH stimulează producţia de estrogeni şi dezvoltarea foliculilor ovarieni.
Acţiuni biologice ale estrogenilor
Controlează dezvoltarea aparatului reproducător feminin apariţia şi menţinerea caracterelor secundare de sex reglează ciclul ovarian, fecundarea, gestaţia, naşterea şi lactaţia
Progesterona intervine în menţinerea gestaţiei şi dezvoltarea glandei
mamare.
Reglarea hormonula a ciclului menstrual.
Modificările ciclice din cadrul proceselor fiziologice sînt adesea guver¬nate hormonal. Un exemplu în acest sens îl oferă ciclul aparatului genital feminin, care se desfăşoară foarte diferit la diversele specii animale. Ciclul la rozătoare a avut astfel o importanţă deosebită pentru studiul experimintal al hormonilor sexuali şi gonadotropi; Cele mai importante teste biologice se efectuează la aceste animale (şoarece, şobolan, iepure), în cele ce urmează ne vom referi însă numai la fenomenele observate în specia umană.

Hormoni Tisulari
Denumirea de, „hormoni tisulari” se aplică unei clase de substanţe care posedă o serie de însuşiri comune cu hormonii produşi de glande specializate, dar care  folosind criterii foarte stricte  nu pot fi consideraţi hormoni.
In 1967 Prof. P Karlson clasifica si caracterizeaza hormonii tisulari astfel:
Intr-o primă grupă de hormoni tisulari vom încadra substanţele active produse de tubul digestiv; acestea nu iau naştere în glande anumite, ci în mucoasă, dar pătrund în torentul circulator, ajungînd astfel la organul efector (motiv pentru care au fost consideraţi adesea hormoni adevăraţi). O a doua grupă cuprinde compuşi ca histamina, acetilcolina, serotonina şi altele, produşi în multe ţesuturi, în care îşi exercită pe loc acţiunea, în acest caz se poate vorbi numai într-un sens foarte larg de hormoni şi ar fi mai bine să se găsească pentru toate aceste substanţe, importante din punct de vedere farmacologic, o altă denumire, separată.
„Hormonii” tubului digestiv stimulează activitatea glandelor di¬gestiei. Deosebim în această grupă :
a) Secretina, al cărei studiu de către Bayliss şi Starling a dus la încetăţenirea cnvîntului de „hormon”, este produs de către mucoasa duodenală, sub acţiunea chimului acid venit din stomac; substanţa stimulează secreţia de apă şi bicarbonat! a pancreasului. Din punct de vedere chimic, secretina face parte dintre polipeptide; a fost obţinută în stare pură, iar structura este parţial cunoscută.
b) Gastrina, formată în zona pilorică, stimulează secreţia sucului gastric. De curînd a fost izolată din stomacul de porc în formă pură, fiind o proteină cu dimensiuni relativ mici, care conţine 107 molecule deamino-acizi. Au fost descrise şi peptide mai mici, cu acţiune identică.
c) Colecistokinina — pancrcozimina ia naştere de asemenea în duoden. Acţiunea colecistokininică constă în stimularea contracţiei veziculei biliare (şi deci a excretării bilei). Pancreozimina măreşte secreţia enzimelor pancreatice. Ambele activităţi par a fi legate, după cele ce ştim pînă în prezent, de o aceeaşi substanţă, cu structură polipeptidică.
Existenţa unei serii de alte substanţe este presupusă, dar diferiţii compuşi nu sînt suficient caracterizaţi din punct de vedere chimic şi farmacologic, pentru a-i discuta aici.
„Hormonii” tisulari cu acţiune locală reglează pe numeroase căi ten¬siunea arterială şi contracţia musculaturii netede. Angiotensina I (denumire mai recenfă, rezultată din contractarea vechilor denumiri „angiotonină” şi „hipertensina”) este un decapeptid, care ia naştere sub acţiunea unei proteaze, renina renală; prin scindarea în continuare a încă doi aminoacizi se formează angiotensina II, care reprezintă probabil substanţa activă propriu-zisă. Structura angiotensinei este cunoscută şi sinteza ei realizată, în doze mai mari acţionează în sens hipertensiv (hipertensiune .,renală”— N. T.); importanţa ei fiziologică pare să constea însă mai degrabă în reglarea activităţii corticosuprarenale : cantităţi infime de angiotensina II stimulează producţia de aldosteron.
Despre histamină s-au scris volume întregi. Substanţa poate fi evidenţiată constant în ţesuturi (piele) şi în bazofilele şi mastocitele mamiferelor, în care există însă sub o formă legată, inactivă. Principalele sale acţiuni sînt: dilatarea capilarelor sanguine, creşterea secreţiei gastrice şi fenomene care corespund şocului anafilactic. Se presupune că histamină ar contribui la reglarea irigării locale a organismului normal.
Participă de asemenea în producerea reacţiilor alergice; de aici importanţa terapeutică a unor substanţe care blochează acţiunea biologică a histaminei — antihistaminicele.
Histamină este produsă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei, fiind catabolizată de diaminooxidază (o flavoproteină), pînă la aldehidă şi NH 3 şi astfel inactivată. Reacţia corespunde dezaminării oxidative a aminoacizilor.
Serotonina (5-hidroxitriptamină, enteramină) este larg răspîndităîn regnul animal şi vegetal, luînd naştere din triptofan prin hidroxilare în poziţia 5 şi decarboxilare (succesiunea inversă a acestor două reacţii,trecand peste triptamină, a putut fi exclusă). Serotonina exercită o acţiune vasoconstrictoare, fiind eliberată de exemplu în cursul hemostazei din trombocite în ser; în afară de aceasta se întîlneşte în mucoasa intestinală, stimulînd peristaltismul, în plus, serotoniana a fost găsită şi în sistemul nervos central” unde pare să intervină în anumite funcţii psihice, încă insuficient precizate)
In sfârşit, amintim şi acidul γ-aminobutiric (GABA), produs de de decarboxilare al acidului glutamic. Această substanţă ia naştere în primul rînd în creier. Funcţia sa nu este cunoscută în amănunt, dar pare să fie vorba de o acţiune blocantă asupra sinapselor, în sistemul nervos există atît decarboxilaza, care produce acest compus, cit şi transaminaza care îl degradează.

Iar in 2005,Prof.r.D.C Cojocaru imparte hormonii tisulari in neurotransmitatori si hormoni derivati de la acizi grasi,care la randul lor sunt clasificati in prostaglandine,tromboxani si leucotriene.Acestia sunt caracterizati astfel:

Neurotransmitatori
Neuronii sînt capabili să sintetizeze substanţe fiziologic active ale căror celule ţintă sînt reprezentate fie de celulele vecine, fie de celule aflate la distanţă relativ mare de a-lulde producătoare.
In funcţie de locul acţiunii, aceste substanţe se numesc iieurotransmiţători dacă acţionează asupra celulelor vecine şi respectiv neurohormoni dacă acţionează la distanţă. Aceste substanţe pot avea atît acţiune excitatoare cît şi inhibitoare.
Din categoria neurotrans-miţătorilor fac parte catecolaminele (analizate pe larg în cap.hormpni medulosuprarenali )acetilcolina, serotonina, acidul glutamic, acidul y-aminobutiric, glicocolul ş.a.

Acetilcolina este mediatorul majorităţii sinapselor şi terminaţiilor nervoase
In afară de aceasta exercită şi o acţiune hipotensivă.
Acetilcolina este esterul acetic al colinei ce se sintetizează din acetil-CoA şi colină sub acţiunea colin-acetiltransferazei (numită şi colin transacetilază):

Acetilcolina este larg răspîndită în terminaţiile nervoase parasimpatice şi ale nervilor motori din sistemul somatic. Rolul biologic al acctilcolinei este datorat capacităţii acesteia de a şuieri o reacţie de hidroliză a legăturilor esterice sub acţiunea pseudocilinesterazei (sau colinesterazei nespecifice), enzimă localizată preponderent în sînge (plasmă), ficat şi musculatura netedă şi respectiv a acetilcolinesterazei întîlnită în ţesutul nervos şi sînge (eritrocite). Acetilcolina este un neurotransmiţător important pentru terminaţiile nervoase parasimpatice, sinapsele din ganglioni, terminaţiile nervoase din medulo suprarenală precum şi pentru sinapsele din sistemul nervos central.
Serotonina este 5 hidroxitriptamina şi se sinteti¬zează prin utilizarea triptofanului în
calitate de precursor:

Serotonina se întîlneşte în mucoasa intestinală, sînge, splină, ţesutul nervos etc., iar funcţiile sale biologice nu sînt încă pe deplin elucidate. Se presupune că Serotonina reprezintă mediatorul chimic al peristaltismului intestinal şi că ar fi implicată în procesul coagulării sanguine. Rolul de mediator chimic ;il serotoninei este demonstrat şi de faptul că diminuarea concentraţiei sanguine a acesteia este însoţită de instalarea stării de migrenă.
Acidul glutmnic şi acidul y-aminobutiric se găsesc preponderent în creier., primul fiind precursorul imediat al celui de al doilea:

Acidul glutamic este un neurotransmiţător important mai ales la nevertebrate, iar acidul y-aminobutiric este un mediator al inhibiţiei în sistemul nervos central.
Dintre neurohormoni, cei mai importanţi sînt DOP-amina şi noradrenalina (descrise pe larg în cap. 11.2.2.), histamiria ş.a.
Histamina rezultă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei:

Histamina se găseşte în toate ţesuturile în concentraţii ce variază de la o specie la alta, mai puţin sub formă liberă şi mai mult sub formă legată, probabil de heparină.
Funcţiile biologice ale histaminei nu sînt încă pe deplin elucidate. Astăzi se cunoaşte cu precizie că histamina stimulează secreţia acidă la nivel gastric, realizează activitatea sistemului nervos central împreună cu serotonina şi catecolaminele etc. Se consideră că histamina mai este implicată în medierea unor stări de alergie prin implicarea sa în apariţia senzaţiilor de mîncărime la nivelul pielii.

Hormoni derivati de la acizi grasi

Acizii graşi polinesaturaţi cu 20 de atomi de carbon în moleculă sînt precursorii unor substanţe biologic active reunite sub denumirea generică de eicosanoizi. Cei mai
importanţi reprezentanţi ai acestei clase sînt prostaglandinele, tromboxanii şi leucotrienele.

Prostaglandinele(PG)

Iniţial, prostaglandinele au fost identificate în plasma seminală, iar ulterior în aproape toate organele şi ţesuturile. Biosinteza prostaglandinelor se realizează prin utilizarea în calitate de precursori a acizilor graşi nesaturaţi cu 20 de atomi de carbon şi cu cel puţin 3 legături duble în moleculă, în 1960 s-a demonstrat că acidul arahidonic, sub acţiunea omogenatelor de vezicule seminale de berbec, poate fi transformat în prostaglandinele PGE2. Ulterior s-a clarificat mecanismul conversiei acizilor graşi nesaturaţi în prostaglandine, existînd două căi metabolice distincte: calea endoper oxizi lor şi calea metabolică de tip lipoxigenazic. In prima cale, , cînd se utilizează de exemplu acidul arahidonic ca precursor., acesta se transformă mai întîi în doi endoperoxizi instabili (PGG2 şi PGH2) care trec rapid în prostaglandinele PGE2, PGF2 şi PGD2.
Intermediarii endoperoxidici determină agregarea ireversibilă a trombocitelor şi contracţia muşchilor netezi ai sistemelor
respirator şi vascular.
In calea metabolică de tip lipoxigenazic, acidul arahidonic trece în acid 12- L hidroxi-eicosa-5,8,10,14-tetraenoic (HETE). Această cale metabolică nu este inhibată de aspirină sau de indometacin cum se întîmplă în calea
endoperoxidazi că.
Pînă în prezent au fost izolate şi caracterizate 16 prostaglandine clasificate în 6 grupe (li, A, B, C şi D), în funcţie de gruparea funcţională din nucleul ciclopentanic al moleculei La acestea se mai adaugă cîteva prostaglandine obţinute prin sinteză chimică.
Prostaglandinele îndeplinesc mai multe funcţii în organism. In funcţionarea sistemului nervos central, prostaglandinele formează un flux aproape identic cu cel al catecolaminelor şi indolalchilaminelor din structurile simpatice. Se pare că ele îndeplinesc rol de mediatori chimici la nivelul sinapselor din sistemul nervos central, fiind sintetizate sub acţiunea unor stimuli nervoşi şi apoi, după ce şi-au îndeplinit rolul, se inactivează fie la nivel cerebral, fie la nivel medular sau chiar periferic.
La nivel renal, în celulele zonelor medulare, unele prostaglandine (PGA2, PGE2, PGF2 etc.) prezintă o acţiune antihipertensivă şi antidiuretică. Prin utilizarea de ţesuturi adipoase s-a pus în evidenţă faptul că PGE2 şi PGF2 participă la mecanismul de reglare a lipolizei prin care îşi exercită efectele metabolice unii hormoni glandulari. La baza acestui mecanism stă capacitatea prostaglandinelor de a stimula activitatea adenilat-ciclazei din membrana adipocitară, provocînd în felul acesta creşterea concentraţiei celulare de AMPc, a activităţii lipazeî şi a fosforilazei A din ţesutul adipos

One Comment

Comments are closed.