Aria de percuţie a pulmonului la vacă

Examenul toraco-pulmonar

Examenul toraco-pulmonar
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

Inspecţia toracelui se face iniţial de la distanţă (2–3 m faţă de animal) urmată de o inspecţie din apropiere.
Animalele de talie mare se examinează în staţiune tetrapodală de la distanţă privind animalul din faţă, paralel cu planul median al acestuia, apreciind: poziţia coloanei vertebrale faţă de planul median al animalului, forma, volumul şi simetria hemitoracelor, raporturile pieptului şi spetelor cu toracele, simetria mişcărilor respiratorii, prezenţa şi calităţile jetajului etc. Se evidenţiază aspectul de „torace în butoi” în emfizemul pulmonar, în pneumotoraxul bilateral şi în pleurezii sau cel de „torace plat” sau „turtit”, ca rezultat al rahitismului şi subnutriţiei.
Urmărind animalul din profil se apreciază: aspectul spaţiilor intercostale în inspiraţie şi expiraţie, direcţia coastelor, integritatea peretelui toracal, poziţia coloanei vertebrale în raport cu solul sau cu linia ventrală a toracelui şi abdomenului, caracteristicile mişcărilor respiratorii, eventualele deformări etc.
Mişcările respiratorii se apreciază prin inspecţie, examinatorul fiind aşezat antero-posterior faţă de animal privind atent mişcările peretelui toracal, abdominal sau toraco-abdominal în raport cu tipul respirator pentru specia respectivă.
Frecvenţa mişcărilor respiratorii se apreciază pe durata unui minut, urmărind atent mişcările toracelui şi flancurilor. Frecvenţa respiraţiei, în condiţii fiziologice, diferă cu specia, vârsta, sexul, starea fiziologică, temperatura mediului ambiant, condiţiile de habitat, saţietatea etc.
Frecventa mişcărilor respiratorii la animale
Specie – Respiratie/minut
Cal 8–16
Vaca 10–30
Oaie 12–20
Porc 10–20
Câine 10–30
Pisică 20–30
Iepure 50–60
Găină 15–30
Creşterea frecvenţei respiratorii peste limita superioară poartă denumirea de tahipnee sau polipnee, întâlnită în mod fiziologic după efort, în stări de frică, gestaţie avansată, medii supraîncălzite, şi în unele stări patologice respiratorii (bronşite, congestii pulmonare, pneumonii, bronhopneumonii, edem pulmonar, pleurite, emfizem pulmonar etc.) sau de altă natură (stări febrile, afecţiuni cardiace, encefalite, afecţiuni dureroase pleurale, musculare, sau costale etc.).
La câine, care este lipsit de glande sudoripare funcţionarea aparatului respirator are un rol deosebit în termoreglare. Când un câine scoate „limba de un cot” având polipnee, el de fapt încearcă să se răcorească. Mecanismul se produce prin intermediul limbii, pe care câinele o scoate foarte mult afară, din gură, permiţând în acest fel o circulaţie rapidă a aerului în laringe şi plămâni.
Reducerea mişcărilor respiratorii, cunoscută sub denumirea de bradipnee sau oligopnee se observă în stenoze ale căilor respiratorii, intoxicaţii cu morfină, stări comatoase şi preagonice, meningoencefalite etc.
Amplitudinea mişcărilor respiratorii se referă la intensitatea respiraţiei, mai precis la amploarea mişcărilor efectuate de peretele toracal. La animalele sănătoase, în repaus, mişcările respiratorii au o amplitudine redusă. Mişcările respiratorii se intensifică în timpul efortului, pe timp călduros, în afecţiuni respiratorii etc. Din punct de vedere al amplitudinii respiraţia poate fi amplă sau profundă (emfizem pulmonar, stări dispneice), superficială (mialgii intercostale, contracţii tonice ale musculaturii respiratorii, tetanos, intoxicaţii cu stricnină etc.) sau asimetrică ca urmare a nesincronizării mişcărilor celor două hemitorace (pleurită, colecţii pleurale, pleurodinie, obstrucţia bronhiei principale etc.).
Tipul respiraţiei este determinat de intensitatea cu care peretele toracal sau abdominal participă la actul respirator. Astfel, la carnasiere respiraţia este de tip toracal sau costal, la rumegătoare de tip abdominal, iar la cabaline de tip costo-abdominal. În diverse stări patologice, tipul respirator se poate modifica, devenind toracal din abdominal şi invers.
La animalele mici, respiraţia de tip abdominal semnifică afecţiuni pulmonare grave. Respiraţia de tip toracal patologic se întâlneşte în afecţiuni diafragmatice, pleurite, peritonism, ascită, dilataţii ale organelor abdominale etc.
Ritmul mişcărilor respiratorii este condiţionat de durata intervalului la care se succed cele două faze ale respiraţiei (inspiraţia şi expiraţia). În mod normal respiraţia este ritmică, existând un anumit raport între inspiraţie (faza activă şi mai scurtă a respiraţiei) şi expiraţie (faza pasivă şi mai lungă a respiraţiei). Raportul formal între cele două faze ale respiraţiei este diferit în funcţie de specie, astfel: cal 1/1,8, câine 1/1,6, oaie 1/1,2, rumegătoare 1/1,2.

Tulburările de ritm ale mişcărilor respiratorii sunt exprimate, prin: prelungirea inspiraţiei (stenoze pe căile respiratorii, afecţiuni ale diafragmei), prelungirea expiraţiei (boli care reduc elasticitatea pulmonară: emfizemul pulmonar, microbronşită); scurtarea inspiraţiei sau expiraţiei (pleurite pleurodinie, diafragmatite); respiraţia sacadată (pleurite, meningoencefalite, autointoxcaţii, stări uremice şi agonice,); respiraţia subrezotantă (oboseală a diafragmei – subrezou diafragmatic sau pareze şi paralizii ale diafragmei – subrezou abdominal).
Palpaţia toracelui se face pe animalul în staţiune tetrapodală, contenţionat corespunzător (cabalinele de pana căpăstrului, taurinele de septul nazal sau de coarne, ovinele şi caprinele de cap iar carnasierele prin legarea botului cu o faşă de tifon). Animalele de talie mică vor fi examinate pe masa de consultaţie. În cazul animalelor de talie mare examinatorul se aşează lateral faţă de animal, în dreptul spetei, orientat caudal, când se face palpaţia jumătăţii posterioare a toracelui şi cranial când se palpează jumătatea anterioară a toracelui. Cu mâna rămasă liberă efectuează o palpaţie iniţial, superficială, urmată de o palpaţie profundă. Poziţia examinatorului în timpul palpaţiei toracelui la animalele de talie mijlocie şi mică va fi înapoia lor, orientat cranial.
La animalele de talie mare, palpaţia superficială, monomanuală se realizează aplicând faţa dorsală a palmei pe diferite zone ale peretelui toracal, alunecând în sens dorso-ventral şi cranio-caudal, apreciind: sensibilitatea, temperatura locală, denivelările suprafeţei toracice, frecvenţa, amplitudinea şi simetria mişcărilor respiratorii.
Palpaţia superficială este urmată de o palpaţie profundă, prin glisare de-alungul spaţiilor intercostale, în sens dorso-ventral şi cranio-caudal. Se va palpa cu partea cubitală a degetului mare, cu degetele semiflexate (în unghi de 90 grade) sau cu pumnul din loc în loc înregistrâdu-se sensibilitatea profundă, consistenţa, elasticitatea, freamătul.
La animalele de talie mijlocie şi mică se practică o palpaţie bimanuală, bilaterală, cuprinzând între palme, toracele. Palpaţia profundă se execută cu vârful sau cu pulpa degetelor, prin glisare în spaţiile intercostale.
Temperatura locală este crescută în procesele inflamatorii ale peretelui toracal (pleurezii, abcese locale, febră). Modificările de formă şi volum ale peretelui toracal pot fi consecinţa edemelor inflamatorii, rahitismului etc. Consistenţa poate fi modificată în diverse afecţiuni ale peretelui toracal, astfel: consistenţa fluctuantă se constată în abcese şi hematoame; păstoasă în edemul inflamator sau de stază; crepitantă în fracturi costale, emfizem subcutanat; dură ca urmare a exostozelor sau a calusurilor costale (mătănii condro-costale).
Creşterea sensibilităţii intercostale – pleurodinia – poate avea ca origine afecţiuni ale pleurei parietale (pleurite, pleuro-pneumonie) sau origine toracică profundă când procesele patologice se extind, atingând pereţii toracali (nevralgii intercostale, fracturi costale, miozite, mialgii intercostale, abcese, tumori etc.).
Percuţia toracelui are ca scop delimitarea ariei de proiecţie a pulmonului şi aprecierea integrităţii morfofuncţionale şi structurale.
Percuţia directă se realizează cu degetul arătător îndoit în unghi de 90° sau cu pumnul, prin lovituri laterale repetate, în scopul aprecierii sensibilităţii mai ales a diafragmei (diafragmatite traumatice).
Aria de percuţie pulmonară se încadrează teoretic într-un triunghi dreptunghic, având o latură dorsală, paralelă cu coloana vertebrală (la un lat de palmă de apofizele spinoase lombare la animalele de talie mare şi la distanţă de 1 – 2 degete la animalele mici), o latură cranială,verticală, care însoţeşte marginea tricipitală (tricepsul brahial) şi o latură caudo-ventrală oblică de sus în jos şi dinapoi spre înainte, care uneşte capătul posterior al limitei dorsale (ultimul spaţiu intercostal) cu capătul ventral al limitei anterioare (în dreptul olecranului). Latura caudo-ventrală (ipotenuza) rezultă din unirea celor două extremităţi libere ale catetelor, trecând prin anumite puncte fixe, diferite de la specie la specie, rezultate din intersecţia orizontalei cu un anumit spaţiu intercostal.

Aria de percuţie a pulmonului la vacă

Aria de percuţie a pulmonului la porc

Aria de percuţie a pulmonului la oaie

Aria de percuţie a pulmonului la cal

Mărirea ariei de percuţie pulmonară se constată mai ales în partea ventrală, fiind întâlnită în pneumotorax, congestie pulmonară activă, emfizem pulmonar la cal, bronşita acută catarală etc.
Micşorarea ariei de percuţie pulmonară se întâlneşte în creşteri ale ariei cardiace (dilataţii cardiace, pericardite), consecutiv compresiunii exercitate de viscerele digestive, hipertrofiate (stomac, ficat, uter gestant), în ascite, hernii diafragmatice etc.
Sunetul, normal obţinut la percuţia toracelui este înlocuit în stări patologice cu sunete deosebite care diferă fie prin intensitate (submatitate, matitate, hipersonoritate), fie prin durată, înălţime şi timbru (sunet timpanic, metalic, de oală spartă etc.). Hipersonoritatea se constată în cazul acumulărilor patologice de aer în parenchimul pulmonar (emfizem pulmonar) sau interpleural (pneumotorax). Matitatea pulmonară semnifică densificări ale parenchimului  pulmonar (bronhopneumonie – faza de hepatizaţie) sau procese inflamatorii extinse (pneumonii lobare).
Ascultaţia toracelui are drept scop sesizarea diverselor zgomote care se produc de-a lungul căilor respiratorii, în cavitatea toracică sau dependente de aceasta şi interpretarea lor din punct de vedere semiologic.
Ascultaţia indirectă se face cu stetoscopul, examinatorul fiind aşezat lateral faţă de animal, orientat cranial. Mâna dinspre animal se aşează pe regiunea dorsală, iar cu mâna rămasă liberă se fixează pâlnia stetoscopului pe aria de proiecţie a pulmonului. La animalele de talie mijlocie şi mică, examinatorul va fi aşezat înapoia acestora sau uşor lateral, în dreptul crupei, orientat cranial.
Ascultaţia toracelui se realizează amănunţit, sistematic (pe toată aria de ascultaţie), simetric şi comparativ. În cazul în care examinatorul doreşte să amplifice zgomotele respiratorii, pentru a preciza calităţile lor, obligă animalul la un efort (alergare câteva minute), provoacă o apnee de 10–20 secunde, sau administrează subcutanat excitante respiratorii. Ascultaţia toracelui se va face în locuri liniştite, după ce animalul a fost obişnuit cu mediul ambiant, sau înainte de provocarea tusei, sau după 30 – 60 de minute de la provocarea acesteia. La animalele clinic sănătoase, pe suprafaţa toracelui se va auzi un zgomot , mai puternic în inspiraţie şi mai slab în expiraţie, asemănător pronunţării guturale a literelor „V” sau „F” sau „U”. Acest zgomot poartă denumirea de murmur vezicular sau suflu bronhiolo-alveolar.
Murmurul vezicular trebuie să fie recepţionat pe toată aria de ascultaţie a pulmonului, care are aceeaşi formă ca şi aria de percuţie, dar ceva mai întinsă.
Murmurul vezicular confirmă integritatea morfo-funcţională a parenchimului pulmonar, fiind influenţat de o serie de factori fiziologici, cum ar fi:
– specia; în ordine crescândă: cabaline, taurine, ovine, caprine, suine, canine, feline, leporide, pasări;
– vârsta, mai puternic la animalele tinere şi mai slab la animalele bătrâne;
– starea de întreţinere: mai slab la animalele grase şi mai puternic la cele slabe.
Murmurul vezicular poate fi modificat în diferite stări patologice.
Murmurul vezicular înăsprit se întâlneşte în stări febrile, bronşită, congestie pulmonară, stenoză a căilor respiratorii etc.
Diminuarea murmurului vezicular este consecinţa reducerii elasticităţii pulmonare şi a debitului respirator (atelectazie pulmonară, pleurezie, nevralgii intercostale etc.).
Abolirea murmurului vezicular (respiratio nulla) apare ca urmare a blocării bronhiolelor şi alveolelor pulmonare (atelectazie pulmonară, pneumonie, tumori etc.) sau în urma îndepărtării pulmonului de peretele toracal (colecţii pleurale, procese neoplazice etc.).
În condiţii patologice se pot auzi şi alte zgomote respiratorii principale, numite sufluri (tubare, nedefinite, pleuretice, cavernoase şi amforice), precum şi zgomote respiratorii supraadăugate care se suprapun murmurului vezicular, numite raluri. Acestea din urmă pot fi umede şi uscate.
Raluri uscate: bronhiale
a) ronflante: asemănătoare cu zgomotul „scrâşnetul paşilor pe zăpada îngheţată” (bronşite acute şi cronice, bronşectazii);
b) sibilante: asemănătoare cu zgomotul „firelor de telegraf în bătaia vântului” (microbronşite, emfizem pulmonar alveolar);
c) alveolare (crepitante): asemănătoare cu zgomotul „care apare la ruperea crengilor uscate (crac-crac)” (emfizem pulmonar cronic la cal şi interstiţial la rumegătoare).
Raluri umede bronhiale (subcrepitante) – cu bule mari, mijlocii şi mici, asemănătoare cu zgomotul de gargară sau barbotarea a unui lichid (bronhopneumonii cronice, bronşectazii, pneumonii, edem pulmonar);
Raluri alveolare: similare cu zgomotul obţinut la „frecarea unei şuviţe de păr între degete” sau cu „căderea unor cristale de sare pe o plită încinsă” (edem pulmonar, faza de rezoluţie a bronhopneumoniei);
În afecţiunile pleurei pulmonare se pot percepe şi alte zgomote patologice pleurale, cum ar fi: zgomotul de frecătură pleurală (faza congestivă a pleureziilor exsudative, pleurita uscată, pleuropneumonie etc.); zgomotul de supapă (pneumotorax, caverne pulmonare); zgomotul de lichid sau clapotament (hidrotorax, hemotorax); zgomotul de picătură (hemotorax, hidrotorax, colecţii pleurale) şi zgomotul de fistulă pulmonară (eroziuni ale pleurei viscerale).