Examenul laringelui şi al traheei

Examenul laringelui şi al traheei
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

Examenul laringelui
Examenul laringelui se face extern şi intern.
Examenul extern se fac prin inspecţie, palpaţie, percuţie, ascultaţie şi endoscopie.
Inspecţia se face de la distanţă şi din apropiere privind regiunea cervicală înapoia ramurilor recurbate ale mandibulei. Examenul se face bilateral comparativ apreciind: poziţia capului, volumul regiunii de proiecţie integritatea regiunii caracterul vocii şi al zgomotelor respiratorii perceptibile de la distanţă (cornajul, tusea).
Palpaţia se poate face monomanual bilateral şi bimanual bilateral.
Palpaţia monomanuală se face stând lateral de gâtul animalului, aplicând mâna dinspre animal pe linia superioară a gâtului în timp ce cu cealaltă mână se cuprinde laringele între degetul mare pe de o parte şi degetul mijlociu şi arătător pe de cealaltă parte.
Intensitatea palpaţiei variază în raport cu criteriile urmărite şi în raport cu specia.
Palpaţia bimanuală se face după o prealabilă abordare şi contenţie a animalului în mod corespunzător. Examinatorul stă lateral de gâtul animalului orientat cranial, trecând mâna dinspre animal pe partea opusă peste sau pe sub gâtul acestuia. Prin palpaţie se apreciază:
Sensibilitatea, consistenţa, temperatura, freamătul, reflexul de tuse.
Percuţia se poate face indirect, digitodigital îndoind uşor capul animalului pentru a avea acces mai bun la zona de proiecţie a laringelui. Prin percuţie se obţine un sunet sonor (cavitar). În stări patologice se poate obţine un sunet submat sau chiar mat ( tumori, edeme ). Manopera este incomodă pentru examinator din cauza poziţiei topografice a organului
Ascultaţia se face indirect cu stetoscopul. Animalul este contenţionat în mod corespunzător în timp ce examinatorul stă lateral de gâtul animalului orientat cranial sprijinind mâna dinspre animal de linia superioară a gâtului. Cu cealaltă mână aplică pâlnia stetoscopului pe regiunea de proiecţie a laringelui. În acel loc se menţine pâlnia stetoscopului până se percep două trei mişcări respiratorii, schimbând apoi locul. la ascultaţie în mod normal se aude un suflu gutural, asemănător pronunţării literelor g, h, ch. Acest zgomot se percepe în ambii timpi ai respiraţiei şi poartă denumirea de suflu laringian. În stări patologice se pot auzi raluri, zgomot de drapel, (de fald) cornaj precum şi intensificarea zgomotului respirator normal.
Examenul intern se face prin inspecţie directă la păsări, câini şi pisici şi indirect prin laringoscopie la cal şi vacă. La păsări după contenţia de picioare şi baza aripilor examinatorul deschide cavitatea bucală prin îndepărtarea celor două valve ale ciocului, trăgând de creastă şi bărbiţe. În aceste condiţii se evidentiaza fanta laringiană putând fi apropiată de cavitatea bucală cu ajutorul degetului inelar al mâinii cu care se prind bărbiţele.
Câinele se contenţionează în decubit lateral prin legarea membrelor de masă în timp ce ajutorul deschide cavitatea bucală a acestuia cu două benzi de tifon. Examinatorul prinde limba animalului cu o pensă de limbă şi o trage în afară. În acest mod se şterge baza limbii evidenţiindu-se epiglota şi orificiul glotic. Pentru a lucra în condiţii mai liniştite se poate recurge la tranchilizarea animalului. Vizibilitatea în cavitatea bucală şi spre laringe poate fi realizată orientând capul animalului spre o sursă de lumină.
Endoscopia laringelui este posibilă la animalele de talie mare (cal, vacă). Endoscopia se face cu ajutorul laringoscopului. Pentru a face laringoscopia animalul se contenţionează foarte bine de cap cu iavaşaua şi de urechi sau chiar prin tranchilizare în timp ce examinatorul lubrefiază tija laringoscopului. Pentru a limita posibilitatea de retragere a animalului se orientează cu trenul posterior spre un zid. Laringoscopul se introduce pe cale nazală la nivelul meatului nazal inferior. Ajunşi cu laringoscopul în faringe, deasupra laringelui, examinatorul impune ridicarea capului animalului pentru a se putea inspecta prin ocularul endoscopului. Laringele se examinează în privinţa integrităţii mucoasei, a culorii, a secreţiilor, a volumului, a simetriei.
La taurine examenul intern al laringelui este mai dificil din cauza lumenului mai îngust al meatului nazal inferior. Tehnica de lucru impune contenţia animalului de cap în timp ce examinatorul dirijează endoscopul prin meatul nazal inferior al cavităţii nazale până în faringe. Acest examen se practică foarte rar.
Palpaţia internă a laringelui se practică de asemenea foarte rar. Tehnica de lucru este identică ca în cazul palpaţiei interne a faringelui. Palpaţia internă a laringelui este riscantă din cauza spasmului glotic care se poate declanşa foarte uşor prin manoperele practicate în timpul palpaţiei interne. Palpaţia internă furnizează date referitoare la orificiul glotic, la epiglotă, eventualele tumori, chişti etc.
Examenul traheei
Traheea este situată în planul median al liniei inferioare a gâtului. Examenul se poate face prin inspecţie, palpaţie, percuţie şi ascultaţie.
Inspecţia se face de la distanţă şi din apropiere privind din ambele părţi linia inferioară a gâtului. În cazul animalelor de talie mică, după aşezarea acestora pe o masă şi contenţia lor se ridică uşor capul acestora pentru a putea aprecia continuitatea laringelui cu traheea. la păsări inspecţia traheei se poate face după deplumarea regiunii gâtului şi iluminarea ei cu un bec. Prin transparenţa pot fi semnalaţi unii paraziţi fixaţi pe mucoasa traheei.
La inspecţie se apreciază:
Integritatea regiunii, forma şi volumul ( la bovine se va avea în vedere edemul salbei în pericardita traumatică, pasteureloză), eventualele mişcări, culoarea regiunii, prezenţa unor paraziţi fixaţi pe mucoasă).
Palpaţia se poate face monomanual şi bimanual, bilateral. Palpaţia monomanuală se face la animalele de talie mică şi mijlocie cu excepţia porcului şi la cal, iar palpaţia bimanuală se face la taurine şi la cal. Animalul este contenţionat în mod corespunzător, ( în raport cu specia), în timp ce examinatorul după abordarea animalului se plasează lateral de gâtul acestuia orientat cranial. Mâna dinspre animal o sprijină pe regiunea gâtului în cazul palpaţiei monomanuale în timp ce cu cealaltă mână face o palpaţie liniară în sens craniocaudal şi dorsoventral. Palpaţia bimanuală se face cuprinzând între mâini traheea de o parte şi alta executând palpaţia în acelaşi mod ca şi în cazul palpaţiei monomanuale. La palpaţie se apreciază: integritatea pielii, temperatura,
sensibilitatea ( apreciată în raport cu reacţia animalului şi cu uşurinţa cu care este provocată tusea) volumul, consistenta, freamătul.
Percuția se face indirect digito-digital din poziţie laterală faţă de gâtul animalului. Animalul este contenţionat în mod corespunzător ridicându-i-se uşor capul în vederea unui acces mai bun. În cazul animalelor de talie mică percuţia traheei se practică mai rar. În mod normal la percuţie se obţine un sunet sonor, iar în stări patologice se poate obţine un sunet submat, mat, (tumori, îngroşarea traheei).
Ascultaţia se poate face direct şi indirect. Ascultaţia directă este destul de incomodă impunând contenţia animalului de pana căpăstrului şi ridicarea uşor a capului. Ascultaţia directă este mai accesibilă la cal. Examinatorul este plasat lateral de capul animalului orientat cranial. Din această poziţie aplică pe gâtul animalului câmpul de ascultaţie cuprinzând capetele acestuia pe linia superioară a gâtului cu mâna dinspre animal. În aceste condiţii examinatorul aplică urechea pe regiunea de proiecţie a traheei (fig)
Ascultaţia indirectă se face cu stetoscopul. Animalul este contenţionat de cap în mod corespunzător. Examinatorul stă lateral de gâtul animalului orientat cranial, cu mâna dinspre animal sprijinită pe regiunea gâtului. Cu cealaltă mână aplică pâlnia stetoscopului pe locul de proiecţie a traheei. În mod normal la ascultaţie se percepe un zgomot, (suflu denumit suflu laringotraheal. Acest zgomot are un caracter suflant, asemănător pronunţării literelor guturale (g,h,ch), perceptibil în ambii timpi ai respiraţiei. Suflu laringo traheal se formează în momentul trecerii aerului expirat sau inspirat prin orificiul glotic şi prin alte conducte aerofore de calibru diferit, la cal suflu traheal este profund şi de tonalitate mai joasă în timp ce la taurine este mai puternic având un caracter suflant. la câine este mai şuierător având o tonalitate înaltă. În stări patologice la ascultaţie putem semnala prezenţa ralurilor (umede,uscate) iar în caz de pseudomembrane se aude zgomotul de fald sau de drapel. În caz de strâmtări, (îngustări) a lumenului se aude zgomotul de cornaj. la ascultaţia traheei se apreciază calităţile suflului traheal: prezenţa zgomotelor patologice, raluri, zgomote de drapel, cornajul
Accentuarea zgomotelor de cornaj se poate face supunând animalul la un efort prin alergare pe o distanţă de 4-50 de metri sau prin deplasare în boxă când se intensifică viteza de circulaţie a aerului prin căile aerofore şi respectiv şi cornajul.
Tusea, este un act reflex declanşat în momentul excitării zonelor tusigene. Tusea se poate declanşa spontan sau provocat. În raport cu uşurinţa şi cu caracterele ei se apreciază sensibilitatea şi integritatea zonelor tusigene.
Reflexul de provocare a tusei constă din compresarea primelor inele traheale la cal, câine, pisică, rugătoare mici şi din provocarea stării de apnee (o sec. l minute la rumegătoarele mari prin acoperirea orificiilor na zale şi închiderea gurii, prin mişcări de scuturare a salbei şi implicit a traheei. la câine se mai poate declanşa şi prin compresarea inelelor traheale corespunzătoare intrării în piept a acesteia.
În acest scop animalul este contenţionat de cap de către ajutor în timp ce examinatorul abordează animalul şi se plasează lateral de gâtul acestuia. Din această poziţie aplică mâna dinspre animal pe regiunea gâtului, iar cu cealaltă cuprinde între degete inelele traheale şi le compresează, (cal, câine) sau scutură salba împreună cu traheea în cazul taurinelor. la rumegătoare daca recurgem la metoda de provocare a tusei prin apnee examinatorul aplică pe botul animalului un prosop (o bucata de pânză) acoperind orificiile nazale şi cavitatea bucală. În acest fel animalul nu va putea respira pe cale nazală şi nici bucala. După 30 de secunde se îndepărtează prosopul de la botul animalului care va face mişcări respiratorii mai ample, pătrunzând aerul cu viteza mai mare în pulmon. Dacă mucoasa căilor aerofore este afectată, animalul va reacţiona prin tuse. La examenul tusei se apreciază: uşurinţa cu care este provocată, dacă este spontană sau provocată frecvenţa: unică, repetată, chintoasă, emetizantă) caracterul tusei:
– sonoră sau înfundată
– uscată sau umedă
– dureroasă sau nu
Provocarea reflexului de tuse se recomandă a se face numai după ascultaţia pulmonului, pentru a putea descoperi locul şi prezenţa ralurilor umede generale de eventualele secreţii