Examenul general al animalului (Habitusul)

Examenul general al animalului (Habitusul)
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

habitus = maniera de a fi, starea prezentă a animalului
Habitusul se referă la armonia de ansamblu a stării prezente a animalului. Habitusul se examinează prin inspecția de la distanţă şi din apropiere. Animalul va fi lăsat liber urmând să fie inspectat atât în stațiune cât şi în mers. Examenul habitusului se referă la aprecierea:
– conformației
– constituției
– temperamentului
– faciesului
– atitudinii
– a stării de întreținere
– a stării de îngrijire
Conformația – reprezintă armonia de ansamblu, de dezvoltare a diferitelor regiuni corporale (raze osoase, masa musculară, articulații etc.). Ea poate fi apreciată ca fiind bună, atunci când dezvoltarea corporală animalului corespunde scopului, vârstei, rasei, sexului şi specie, sau rea (defectuoasă) când există defecte de aplomb din partea diferitelor regiuni corporale, sau rămâneri în urmă cu dezvoltarea corporală faţă de vârstă. Conformația în clinică nu se apreciază în raport cu criteriile din zootehnie.
Constituția – fiecare individ este rezultatul genotipului complimentat prin fenotip. Constituția poate fi definită ca fiind ansamblul acelor însușiri anatomice, fiziologice şi biochimice care au un grad important de stabilitate şi reprezintă o corelație directă între ele. De tipul constituțional depinde modul de reacţie a unui individ faţă de influențarea mediului extern exprimat şi prin rezistenţa sa faţă de acești factori şi faţă de îmbolnăviri.
În clinică, constituția animalului se va raporta la tipul funcțional, considerându-l bun sau rău. Se consideră constituție normală sau bună constituţia fină şi robustă şi defectuoasă sau rea tipul debil şi grosolan.
Temperamentul – este expresia modului de reacţie a fiecărui individ faţă de diverși agenți, reflectat prin mod, rapiditatea şi intensitatea reacțiilor sale. În clinică se va aprecia dacă temperamentul este normal sau modificat. Când este modificat se va preciza dacă este o reactivitate crescută (hiperchinezie) sau o reactivitate diminuată (hipochinezie) exprimată prin apatie, somnolenţă, torpoare etc.
În mod normal temperamentul animalului poate să fie vioi (la tineret) şi limfatic (la adulte). Temperamentul este condiționat de specie, vârsta şi starea fiziologică. Schimbările şi abaterile de la aceste tipuri reflectă o stare anormală, patologică, fie de excitație, fie de inhibiție.
Faciesul = expresia fetei.
Faciesul poate să exteriorizeze durere, spaimă, excitație sau inhibiție. La aprecierea faciesului se va tine cont de:
– poziția şi mobilitatea urechilor
– deschiderea fantelor palpebrale
– deschiderea şi mobilitatea narilor şi a buzelor
– expresivitatea privirii
– mimica fetei
În raport cu tonusul musculaturii feței (contracții tonice sau clonice) deosebim
“mimica” animalului (contracţii discrete) “grimasele” (contracții tonice) şi masca (faţă pare imobilă). Faciesul se examinează prin inspecție, apreciindu-l ca normal (caracteristic vârstei, sexului şi specie) sau modificat (trist, gripal, peritoneal, speriat, sardonic).
Atitudinea sau postura – este redată prin raportul ce există sau se creează între animal şi mediul extern (poziția corpului în spațiu). Atitudinea animalului se va examina prin inspecție în stațiune şi în mers. În stațiune se va aprecia în sprijin şi în decubit.
Atitudinile, atât în stațiune, cât şi în mers, în sprijin sau în decubit pot să fie forțate sau inerte.
Atitudinile normale atât în sprijin cât şi în decubit diferă cu specia.
Atitudini patologice
Atitudinile pasive în stațiune. Acestea sunt expresia stărilor de inhibiţie corticală sau a stărilor febrile. În acest caz animalul:
– ţine capul plecat
– se retrage de la iesle
– ţine pleoapele semiînchise
– se deplasează greu
– răspunde cu întârziere la comenzi
– se menține greu în sprijin.
Atitudini forțate în stațiune. În acest caz animalul prezintă un tonus muscular crescut la un mușchi sau la un grup de mușchi ai unei regiuni. În aceasta atitudine amintim:
– atitudinea ortopneică (capul în prelungirea gâtului ) în stări dispneice:
– atitudinea de opistotonus (în crampe gastrointestinale, meningo-encefalită)
– atitudine de emprostotonus (în sindromul hepatoencefalic)
– atitudine de pleurostotonus sau de autoascultaţie (în gastropatii şi enteropatii)
atitudine de torticolis (în forma cronică a pseudopestei aviare)
– atitudine cifozată (în colica, dureri abdominale)
– atitudine campată: biped anterior; biped posterior; biped anterior şi posterior; atitudinea sub el: sub el dinapoi; sub el dinainte; atitudine antalgică (în hernia inghinală, pericardita traumatică) atitudine prin lărgirea bazei de susținere (ataxii şi astazii).
Atitudini pasive în mers:
– mers nesigur, vaccilant;
– mers cu pași mici, precipitat şi lent;
– mers genoflexat, (în colică).
Atitudini forțate în mers:
– mers în manej;
– anteropulsie;
– lateropulsie;
– retropulsie
– mers numai pe membrele toracice (la animalele de talie mică în pahimeningita spinală);
– mers îngenunchiat (rahitism);
– mers înțepenit, rigid (în tetanos).
Atitudini pasive în decubit:
În acest caz poziția corpului este reglementată în exclusivitate de legile gravitației.
Poziția sterno-abdominală şi de pleurostotonus (autoascultaţia) se întâlneşte la vacă în febra vituleră.
Poziția costo-abdominală la vacă indică un pronostic foarte grav.
Atitudini forțate în decubit:
– poziția câinelui șezând în indigestia stomacului la cal, în ascită la câine;
– poziția îngenunchiată în indigestia colonului şi cecumului la cal.
Starea de întreținere, se apreciază după dezvoltarea masei musculare şi a țesutului adipos subcutanat. În raport cu aceste aspecte întâlnim;
– o stare de obezitate;
– o stare foarte buna de întreținere;
– o stare bună de întreținere;
– o stare rea de întreținere.
În raport cu aceste aspecte animalele pot fi considerate:
– obeze
– grase
– slabe
– cașectice
La examenul clinic se va avea în vedere dacă aspectele stării de întreținere pot fi atribuite regimului alimentar privat, exagerat, unor dereglări hormonale, metabolice sau unor stări parazitare.
Starea de îngrijire reflectă gradul de intervenție a omului asupra corpului animalului prin pansaj şi a condițiilor de zooigienă din adăpost. Animalele cu o stare de îngrijire bună prezintă părul scurt şi lucios în timp ce animalele neîngrijite au părul lung fără luciu, orientat în toate direcțiile. Perii de la baza cozii pot prezenta aspectul de pseudotundere din cauza pruritului şi a roaderii lor prin frecare.
Examenul părului, fanerelor, a pielii şi a țesutului conjunctiv subcutan.
Din cauza multiplelor funcții pe care le îndeplinește pielea împreună cu producția piloasă ea poate fi considerată ca fiind oglinda stării de sănătate a animalului. Este de preferat ca examenul să se facă la lumină naturală, atât de la distanţă, cât şi din apropiere.
a) Examenul părului şi a fanerelor
Se face prin inspecție şi prin palpaţie, apreciind următoarele criterii: luciul, lungimea, culoarea, uniformitatea, abundenţa şi direcția. În clinică ne interesează dacă aceste criterii sunt normale sau nu.
Luciul şi lungimea părului depind de anotimp, de condițiile de zooigienă, de alimentație şi de starea de sănătate.
Abundenţa, depinde de rasă, de anotimp, de regimul alimentar şi regiunea corporală. Există regiuni corporale cu o producție piloasa mai abundentă, (regiunea cervicală, codală şi regiunea chișiței la cal), precum şi regiuni cu densitate mică , (partea inferioară a abdomenului, părţile interne ale coapselor, regiunea axilară).
Abundența poate fi apreciată ca fiind:
– normală
– crescută (hipertricoza) sau hirsutism,
– diminuată (mică) sau calvescenţă (rărirea uniformă a firelor de păr).
Uniformitatea, este condiționată de sezon şi de starea fiziologică. Ea poate fi normală sau patologică. Aspectul anormal poate fi încadrat într-o modificare localizată sau generalizată (vezi demodeciile, micozele şi tulburările de metabolism), exprimată prin: năpârlire, alopecie, calvescenţă.
Direcția firelor de păr poate fi :
– normală care, în general, este dorso-ventrală şi cranio-caudală, depinzând de regiunea corporală,
– anormală exprimată prin horipilaţie, horiplumaţie, pseudotundere (în tulburări de metabolism, lipsa pansajului, eczeme, demodecii). Schimbarea direcției firelor de păr poate să fie permanentă şi pasageră (clavir horipilos).
Culoarea, este specifică rasei, vârstei, troficității pielii şi condiționata de abundenta pigmenților melanici. Modificările de culoare pot fi încadrate în aspectul de caniţie (albirea firelor de păr), care apare în perioadele de îmbătrânire a animalului sinonimă cu încărunţirea la om. Un alt aspect patologic poate fi considerat depigmentarea zonală a firelor de păr datorită unor tulburări trofice regionale.
b) Examenul altor fanere: se face prin aceleași metode generale de examinare, (inspecție şi palpație).
La mamifere se examinează copitele, ongloanele, coarnele, castanele, ghearele. La păsări se examinează ciocul, pintenii şi solzii. În timpul examenului se va aprecia: forma, dimensiunile, culoarea, luciul, integritatea, direcția, aspectul de suprafața, sensibilitatea şi consistenţa.
c) Examenul pielii se face prin inspecție, palpație, percuție.
Inspecția se face de la distanţă şi din apropiere, de preferat la lumină naturală îndepărtând părul sau lâna de la locul examinat. Prin inspecție se apreciază: culoarea, integritatea, umiditatea, mirosul şi volumul. Inspecția din apropiere se face în cazul sesizării unor modificări de la distanţă apreciind caracterul acestora, dimensiunile, forma, mirosul şi localizarea, utilizând diferite repere anatomice.
La examenul pielii, în cazul animalelor de talie mare se vor examina cu precădere regiunile de eminenţe osoase evidente, care sunt mai expuse diferitelor traumatisme precum şi pielea de la nivelul extremităților.
În cazul calului se vor examina unghiurile externe ale iliumului, regiunea temporo-mandibulară, iar în cazul animalelor de talie mică se va insista asupra regiunii lombo-sacrale, axilare şi subabdominale.
Culoarea pielii depinde de grosimea ei, de abundenta pigmentului melanic şi de aspectul plexului venos subpapilar. Culoarea este dependent de specie şi rasa, putând fi apreciata ca fiind: normală sau anormală .
Modificările de culoare se numesc discromii. Discromiile pot fi încadrate la hipercromii sau hipocromii, generalizate sau localizate, congenitale sau câştigate.
Hipocromiile :
– Congenitale localizate (lentigo);
– Câştigate localizate (ephelidele), acantozis nigricans sau efectul expunerii la raze Röngen sau ultraviolete.
La animalele depigmentate putem întâlni în anumite stări patologice următoarele modificări de culoare ale pielii generalizate sau localizate:
– Congestia (hiperemia) activă sau pasivă,
– Hemoragiile sub formă de echimoze, sufuziuni, peteşii.
Diferenţierea congestiei de hemoragie se face prin vitropresiune cu degetul. În caz de congestie, locul presat se decolorează, iar în caz de hemoragie leziunea nu dispare.
– Paloarea pielii, aspect alb cenuşiu, sau anemic,
– Icterică (galbenă) în afecţiuni hepatice,
– Cianotică (violacee) în hipoxemie.
Umiditatea pielii: este dată de activitatea secretorie a glandelor sudoripare şi sebacee. Umiditatea poate fi: normală, crescută sau micşorată. În mod normal, la majoritatea speciilor de animale pielea este uscată. La cal se întâlneşte totuşi o umiditate mai evidentă a pielii, mai ales în zonele unde evaporarea este împiedicată (sub coamă, pe faţa internă a coapselor).
Hiperhidroza (clavir sudoral) poate fi localizată sau generalizată, denotând o stare dureroasă, febrilă (colici, stări dispneice sau afecţiuni cardiace sau de frică).
Hiposecreţia sau anhidroza apare în urma stărilor de deshidratare a organismului (vomă, enterită, stări cașectice sau în boli de piele).
Secreția sebacee poate fi şi ea normală, crescută, scăzută şi de retenţie.
Hipersecreția sub formă uscată poartă denumirea de pitiriazis (pitiron = tărâţe, mătreață).
Hipersecreția grasă, uleioasă (seboreea) determină aglutinarea firelor de păr, întâlnită mai frecvent la bovine, măgar, câine şi mai rar la cal.
Hiposecreţia seboreică (asteatoza) întâlnită în cazul dermatitelor cu evoluţie cronică.
Retenţia de sebum (acneea) cunoscută la om sub denumirea de comedoane este mai rar intalnită la animale.
Mirosul pielii
La animalele sănătoase pielea exhală un miros caracteristic fiecărei specii, fiind condiţionat însă şi de starea de îngrijire a animalului şi de microclimatul adăpostului. Mirosul este dat de substanţele ce se volatizează prin transpiraţie şi din celulele ce se descuamează, precum şi de mirosul mediului în care trăieşte animalul. În stări patologice se poate întâlni mirosul de acetonă, în cetonemia vacilor, de amoniac în azotemii, fetid în gangrene, procese supurative extinse, miros de fecale şi purin la animalele neîngrijite şi ținute în condiții de zooigienă necorespunzătoare.
Temperatura pielii : este condiţionată de temperatura internă a corpului şi de activitatea circulatorie de la nivelul pielii. Temperatura pielii diferă cu specia, rasa, vârsta, regiunea corporală, temperatura mediului extern şi efortul depus. Temperatura cea mai ridicată o întâlnim în regiunea mamară, iar cea mai scăzută la extremităţi. Creşterea temperaturi pe toata suprafața corpului se întâlneşte în stări febrile, în insolaţie, în excitații puternice, iar creșterea localizată într-o anumită zona indică un proces patologic regional, caracterizat prin elementele inflamației acute.
Scăderea temperaturii pielii pe toată suprafața corpului se întâlneşte în hipotermie, în colaps circulator, iar coborârea temperaturii intr-o anumită regiune constituie un indiciu al unei vascularizații insuficiente sau a unui proces de gangrene regional.
Elasticitatea pielii
La animalul sănătos şi bine întreținut pielea se mulează foarte bine pe corp, având un anumit grad de fermitate. Elasticitatea pielii depinde de tonusul elementelor elastic şi muscular din structura ei precum şi de gradul de hidratare. Elasticitatea pielii se verifică formând un pliu în diferite regiuni corporale şi apreciind timpul de revenire a acestuia.
La cal şi bou elasticitatea se încearcă pe feţele laterale ale gâtului, iar la animalele de talie mică şi mijlocie, în regiunea dorso-lombară şi toracală. Micşorarea elasticităţii pielii imprimă un aspect dur, rugos, semnalat în stări de deshidratare, în sclerodermii, pahidermii, ichtioză.
Pruritul este un simptom subiectiv care face ca animalul să se scarpine. După un timp senzaţia de prurit este urmată de grataj şi alte complicatii secundare. Pruritul poate fi localizat, anal, nazal, vulvar sau generalizat. Pruritul localizat (nazal şi anal) se întâlneşte în parazitoze sau la locul de intrare a germenului (turbare, Aujeski).
Pruritul generalizat se întâlneşte în caz de uremie, icter, stări alergice, în parazitoze (în insuficienţa hepatică şi renală).
Deformările pielii sunt reprezentate prin edem şi emfizem subcutanat. Examenul lor se face prin inspecție, palpație şi percuție (vezi metodele generale de examinare).
Edemele reprezintă o infiltraţie seroasă în ţesutul conjunctiv subcutanat. Locurile de elecţie sunt regiunile declive şi extremitățile. Când edemul are un aspect generalizat se numește anazarcă. După origine, edemul poate fi cardiac, renal, caşectic inflamator şi angioneurotic sau a lui Quik. Pielea edemaţiată este deformată, lucioasă, palidă şi cu aspect sticlos. Pielea edemaţiată îşi pierde elasticitatea şi devine păstoasă. La percuție se obține un sunet mat.
Emfizemul subcutanat este o infiltraţie gazoasă în ţesutul conjunctiv subcutan. El poate fi inspirator sau extern, expirator sau intern şi mixt. Emfizemul subcutan se poate forma şi “in situ” în cazul unor infecții cu germeni anaerobi, care dezvoltă gaze la locul de infecţie (cărbunele emfizematos).
La inspecție, pielea cu emfizem apare deformată, la palpație – elastică crepitantă, iar la percuție se obține un sunet sonor de tobă.
Leziunile elementare ale pielii. Aceastea evoluează sub forme foarte diferite, putând fi localizate sau generalizate. În aceasta categorie includem:
– Petele (modificări de culoare circumscrise sau difuze): exantemul enantem eritemul rozeola
– Purpurile caracterizate prin extravagarea sângelui în ţesutul conjuctiv subcutanat, pot apare ca: puncte echimoze, petesii sufuziuni, vibicii (hemoragii liniare), macula sau petele propriu – zise,papula, vezicula, pustula, impetigo, ectima, nodulul sau tuberculul, scuamele, crusta, cicatricea, ragada, ulcerația.

Leave a Comment