Examenul general al abdomenului

Examenul general al abdomenului
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

Abdomenul se examinează în două etape.
În prima etapă se face un examen extern prin inspecție, palpație, percuție, ascultaţie, puncție şi radiografie. În a doua etapă se face un examen intern prin explorare rectală şi mai rar prin laparoscopie şi laparotomie.
Examenul extern al abdomenului.
Inspecția se face de la distanţă pe animal în sprijin patruped, atât în stațiune, cât şi în mers. Animalul este privit din spate, lateral, din faţă, lateral şi din nou din spate, acordând o atenție deosebită modificărilor de volum a diferitelor regiuni ale abdomenului, (epigastrică, mezogastrică a hipocondrului, a flancului, a desertului şi chiar a regiunii hipogastrice).
În cazul animalelor de talie mică inspecția se face şi dorsoventral, stând în urma animalului orientaţi cranial precum şi ventro-dorsal stând în faţa animalului, ridicându-l de membrele toracice.
Prin inspecţie se apreciază:
– forma şi volumul abdomenului în general, precum şi a diferitelor regiuni (în special hipocondrul, planșeul cavității abdominale, tensiunea flancurilor),
– aspectul flancului, respectiv a desertului (scobitura flancului), în raport cu unghiul extern al iliumului şi apofizele lombare transversale.
Ținând cont de gradul de evidențiere sau de ștergere a regiunii desertului, distingem trei aspecte:
– de tensiune, când peretele regiunii desertului ajunge la nivelul apofizelor lombare transverse,
– de balonare, când scobitura flancului atinge nivelul unghiului extern al iliumului,
– de timpanism, când regiunea desertului depăşeşte unghiul extern al iliumului.
Prin inspecție se mai apreciază:
– mișcările pereților abdominali,
– integritatea pereților abdominali,
– prezenţa şi intensitatea unor zgomote cavitare,
– prezenţa unor edeme subabdominale, a unor hernii etc.
Palpația abdomenului se face după o abordare şi contenţie corespunzătoare a animalului (vezi metode de contenţie). La animalele de talie mare, examinatorul se plasează lateral de abdomen, orientat caudal, aplicând mâna dinspre animal pe regiunea dorso-lombară în timp ce cu cealaltă mâna face o palpație superficială prin alunecare, apoi mai profund cu pulpa degetelor întinse şi alăturate, sau chiar cu pumnul (la bovine). În cazul palpării cu pumnul, examinatorul este orientat perpendicular pe axul longitudinal al animalului.
Animalele de talie mică se contenţionează şi se aşează pe masă. Examinatorul face abordarea în sens caudo-cranial, deplasându-se până în apropierea animalului. În momentul când reușește să atingă animalul, îl mângâie ușor, în regiunea sacrală, pentru a-l linişti şi a se obișnui cu prezenţa sa. Din poziția de abordare, orientat cranial examinatorul aplică degetele mari pe apofizele lombare transversal, iar cu pulpa celorlalte degete palpează prin glisare masa viscerală în sens cranio-caudal şi ventro-dorsal.
Palpația regiunii hipogastrice se poate face şi monomanual bilateral, cuprinzând abdomenul între degetul mare pe de o parte şi celelalte degete pe partea opusă. În acest caz mâna stângă a examinatorului se sprijină pe animal, iar cu mâna dreaptă se face palpația prin glisare a segmentelor viscerale. În cazul calului putem recurge la o palpație percutorie (prin sucusiune), bazată pe principiul metameriei, precizată de J.Roger. Această metodă este cunoscută şi sub numele de clavir a lui Roger. Autorul redă relaţia ce există între segmentul visceral afectat şi dermatomerul corespunzător, exprimând durerea reflectată (vezi sistemul nervos, sensibilitatea).
Prin palpație se apreciază:
– sensibilitatea,
– temperatura,
– tonusul pereților abdominali,
– consistenţa diferitelor segmente viscerale sau a deformărilor sesizate (animale de talie mică),
– mișcările respiratorii de tip abdominal,
– freamătul,
– prezenţa inelului hernial (în hernie abdominală).
Percuția, implică o contenţie corespunzătoare a animalului şi adoptarea unei poziții cât mai perpendiculare pe axul longitudinal al animalului. Percuția se face indirect, (digito-digital, sau cu ciocanul şi placa plesimetrică), în sens dorso-ventral şi cranio-caudal. Percuția se va face comparativ şi simetric. Prin percuție se apreciază suprafața de proiecție a unor organe cavitare precum şi natura conținutului lor. Aprecierea se face în raport cu sunetul obținut. În mod normal, în partea superioară (treimea superioară) a abdomenului sunetul este sonor, în treimea mijlocie sunetul este submat, iar în treimea inferioară sunetul este mat. Extinderea sonorității sau matității depinde de gradul de sațietate şi de natura furajelor ingerate (ușor fermentescibile, greu fermentescibile).
Ascultaţia abdomenului.
Pentru aceasta se preferă atitudinea patrupedă a animalului, (pentru a păstra raporturile anatomice între diferitele organe şi segmente visceral). Animalul este abordat şi contenţionat în mod corespunzător, de pana căpăstrului, de laţ, de cap, în raport cu specia. Examinatorul este plasat lateral de animal în dreptul toracelui orientat caudal în cazul animalelor mari şi cranial în cazul celor de talie mică , sprijinindu-se de animal cu mâna dinspre el.
Ascultaţia se poate face direct şi indirect. Metoda directă se practică în cazul animalelor de talie mare.
În cazul animalelor de talie mică şi mijlocie se preferă metoda indirectă din cauza dezavantajelor pe care le prezintă ascultaţia directă. La ascultaţia abdomenului se pot sesiza:
– zgomote peristaltice (borborigme),
– zgomote de clapotament (în ascită),
– zgomote de frecătură viscero-peritoneală (peritonită),
– zgomote de uruitură (în cazul rumenului),
– zgomote de ţâşnitură (la rețea şi foios).
Puncția abdomenului (paracenteza)
Se practică în cazul în care, prin metodele generale de examinare (inspecție, palpație, percuție), s-a descoperit prezenţa unor colecții cavitare. Prin paracenteză se confirmă prezenţa lichidului cavitar. În acest scop putem folosi ace speciale de puncție (tip Gratzl sau Solomon) sau ace obișnuite, cu bizonul mai scurt (bont). Trocarul de tip Gratzl are două canule şi un mandren. O canulă este cu vârf ascuțit, servind pentru perforarea peretelui abdominal până la peritoneu şi a doua cu vârf bont, servind pentru perforarea peritoneului. Prin scoaterea mandrenului din canula cu vârf bont se va elimina colecția peritoneală.
Tehnica de lucru: se face toaleta locului de puncție, mecanic şi chimic prin tundere, la nevoie bărbierit şi dezinfecţie. Puncția se poate face pe animal în sprijin patruped sau în decubit lateral (de preferat). După executarea toaletei locului de puncție se trage puțin lateral pielea de la locul de elecţie, pentru a nu există o corespondenţă directă între orificiile musculo-cutanat şi cel peritoneal după terminarea puncției.
Locul de elecţie:
La cal pe linia albă la egală distanţă între ombilic şi apendicele xifoidian.
La bovine în partea dreaptă la 10-20 cm de linia albă între epigastru şi mezogastru.
La porc în regiunea mezogastrică în punctul cel mai decliv.
La câine şi la pisică, la jumătatea distanţei între graset şi ombilic, lateral de furou în cazul masculilor şi pe linia albă în cazul femelelor.
La păsări în punctul cel mai decliv al abdomenului.
Eliminarea lichidului cavitar se va face încet, pentru a se evita instalarea unui colaps. Lichidul obținut va fi examinat din punct de vedere fizic, chimic şi microscopic.
Din punct de vedere fizic se apreciază cantitatea, culoarea, transparenţa, mirosul şi vâscozitatea.
Din punct de vedere chimic se va face diferența între un exudat şi un transsudat prin metoda Rivalta. Exsudatul indică un proces inflamator, în care reacția Rivalta este pozitivă, în timp ce transsudatul indică un proces de transvazare (de stază), în care reacția Rivalta este negativa.
Reacția Rivalta.
Principiul metodei. Precipitarea proteinelor în mediu acid.
Materialul necesar:
– acid acetic diluat 2%
– vas conic sau cilindric (100-200ml)
– baghetă de sticlă
– pipete
– lichid de puncție.
Tehnica de lucru: în vasul conic se pune soluția de acid acetic 2% (după unii autori în 250 ml apă se pun 2-3 picături de acid acetic concentrat), peste care se lasă să cadă 1-2 picături din lichidul de puncție, aproximativ de la înalţimea de 5 cm. Când lichidul de puncție conține peste 3% albumină, apare o tulbureală sub forma fumului de țigară în căderea picăturii spre fundul vasului. Reacția este pozitivă indicând prezenţa unui exsudat.
În cazul în care după adăugarea celor două picături de lichid, nu se observă precipitatul, reacția este negativă indicând un transsudat (lichid de stază).
Examenul microscopic: în cazul transsudatului se impune centrifugarea lui în prealabil, iar în cazul exsudatului examenul microscopic poate să se facă direct din conținut. Examenul microscopic vizează atât aspectul microbian cât şi cel al elementelor figurate ale sângelui sau al celulelor epiteliale. În acest scop se poate recurge la metode de colorare şi fixare, diferite în raport cu elementul vizat (vezi examen bacteriologic şi examenul sângelui).
Examenul radiologic este posibil în cazul animalelor de talie mică, cu sau fără substanțe radioopace sau radiotransparente (pneumoperitoneul), recurgând în mod obișnuit la poziția dorso-ventrală sau latero-laterală .
Examenul intern al abdomenului.
Se face prin explorație rectală (animale mari) şi tușeu (animale mici şi mijlocii), prin laparotomie şi laparoscopie.
Explorația rectală, se face ori de cate ori examenul extern al abdomenului o impune. Acest examen furnizează indicații privind unele afecțiuni localizate în cavitatea abdominală. Animalul va fi abordat şi contenţionat în mod corespunzător, în timp ce examinatorul îşi pregătește mâna prin umectare, lubrefierea şi tăierea unghiilor.
Contenţia calului se face de membrele pelvine cu ajutorul platlonjelor, iar a bovinelor de nas sau de pliul iei.
Tehnica de lucru
La cal.
După contenţia animalului şi pregătirea examinatorului se descoperă regiunea anală prin îndepărtarea cozii, făcându-se în acest timp şi inspecția regiunii anale şi perianale. Examinatorul stă orientat cranial, în urma animalului în cazul bovinelor şi latero-caudal în cazul calului. Din această poziție examinatorul prinde coada şi perii de la baza ei deviind-o lateral, reușind astfel să descopere regiunea anală. Degetele mâinii drepte (în cazul explorării organelor din partea stângă a cavitații abdominale şi invers în cazul organelor situate în jumătatea stângă a cavității abdominale), sunt adunate şi prin mişcări de răsucire şi împingere se învinge rezistenţa sfincterului anal pătrunzând în ampula rectală. În ampula rectală, dacă există fecale se evacuează fie în mod forțat de examinator fie lăsând animalul să defece singur (defecare declanșată). După golirea ampulei rectale se înaintează cu mâna spre rect spre colonul flotant recunoscut după calibrul său mic şi aspectul său boselat. Dacă în timpul înaintării spre colon apar unde peristaltice, se strâng degetele şi se lasă să treacă peste mâna examinatorului, opunând uşoară rezistenţă . În felul acesta se evita lezionarea şi chiar perforarea peretelui intestinal.
Ajunși cu mâna în micul colon se face palparea organelor din cavitatea bazinului abdominal prin mişcări lente de lateralitate, apăsare şi cuprindere. Palpația interna se va face cu răbdare, simetric şi comparativ ținând cont de topografia organelor cavitare, de forma lor, de consistenţa lor şi de sensibilitatea pe care o prezintă. În cazul calului, prin explorație rectală se poate palpa cârja cecumului (în dreapta), curbura pelvină a ansei 2-3 a colonului ascendent, rinichii, organele din cavitatea bazinului.
În cazul bovinelor explorația rectală nu impune o contenţie deosebită, fiind suficientă fixarea pliului iei sau fixarea de nas. Examinatorul este orientat cranial, stând în urma animalului, din care poziție ridică coada animalului şi o deviază lateral. Cu mâna dreaptă acționează în mod similar ca şi în cazul calului. În cazul animalelor de talie mijlocie
şi mică explorația rectală se face prin tușeu cu degetul arătător sau arătător şi mijlociu. În acest scop, se ia pe mâna dreaptă o mănușă chirurgicală şi se introduc 1-2 degete prin rect, în timp ce cu mâna cealaltă se cuprinde abdomenul de jos în sus în regiunea hipogastrică, ridicând masa viscerală spre cavitatea bazinului. Datele obținute prin tușeu sunt mai sumare, mai puține, comparativ cu cele obținute la explorația rectală.
La păsări explorația se face transcloacal, mai mult cu rol terapeutic, în retenția oului în oviduct, (vezi obstetrica).
Examenul compartimentelor gastrice la rumegătoare
Examenul rumenului.
Rumenul ocupă 2/3 din cavitatea abdominală, având o capacitate de 80-200 litri şi este plasat în cea mai mare parte în partea stângă a abdomenului, ocupând regiunea mezogastrică, hipocondrul stâng, regiunea hipogastrică şi flancul stâng.
Inspecția se face de la distanţă, privind animalul caudo-cranial şi lateral stânga, urmărind îndeosebi aspectul regiunii flancului stâng. Prin inspecție se apreciază :
– forma şi volumul flancului stâng
– mișcările din regiunea flancului (contracțiile rumenului),
– integritatea regiunii flancului,
– gradul de tensionare a peretelui abdominal,
În cazul indigestiei gazoase şi spumoase apare modificată treimea mijlocie şi superioară a abdomenului, în timp ce în cazul indigestiei prin supraîncărcare este mai deformată treimea inferioară a abdomenului. În mod normal, gradul de tensionare a flancului stâng este condiționată de gradul de sațietate.
Palpația se face pe partea stângă, superficial şi profund. Examinatorul stă lateral de animale, pe partea stângă, orientat perpendicular de axul longitudinal al animalului sau privind ușor caudal, aplicând mâna dinspre animal pe regiunea lombară. Cu mâna liberă (dreaptă ) se poate face la început palpația monomanuală superficială cu toată palma în sens dorso-ventral, urmată, de una mai profundă cu pulpa degetelor sau cu pumnul. Palpația cu pumnul se face mai frecvent în treimea mijlocie şi inferioară a flancului stâng. Palpația externă poate fi completată de o palpație internă prin explorație rectală (vezi examenul intern al abdomenului).
Prin palpație se apreciază:
– sensibilitatea şi temperatura regiunii,
– consistenţa, care, în mod normal, este elastică în golul flancului şi păstoasă în treimea mijlocie şi inferioară a abdomenului. În stări patologice atât consistenţa elastică cât şi cea păstoasă pot să fie mai extinse, fiind însoţite şi de alte simptome,
– frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor de contracție ale rumenului, care depind de gradul de sațietate şi timpul scurs de la ingerarea alimentelor,
– crepitații gazoase, date de infiltrarea aerului în ţesutul conjunctiv subcutan în urma intervențiilor prin puncție.
La examenul intern se apreciază în plus topografia şi consistenţa veziculei conice caudale a sacului dorsal al rumenului, volumul şi sensibilitatea.
Percuția: animalul se află în stațiune în sprijin patruped, contenţionat de laţ în mod corespunzător. Examinatorul este plasat perpendicular pe axul longitudinal al animalului pe partea stângă, în dreptul flancului. Se practică o percuție indirectă (digito-digitală) sau o percuție palpatorie prin balotare. În mod normal, la percuție se obține un sunet sonor în treimea superioară a flancului, un sunet submat în treimea mijlocie şi un sunet mat în treimea inferioară a abdomenului. Aria de matitate depinde de gradul de sațietate a animalului şi de natura furajelor ingerate (ușor fermentescibile, greu fermentescibile). În mod curent, percuția se face în regiunea flancului, regiunea desertului. Aria de percuție a rumenului se întinde pe toată partea stângă a abdomenului.
Ascultaţia se poate face direct şi indirect. Animalul este contenţionat în mod corespunzător de cap. Examinatorul este orientat caudal lateral pe partea stângă, aplicând mâna dinspre animal pe regiunea lombară, în timp ce cealaltă mâna fixează câmpul de ascultaţie (în cazul auscultației directe) sau aplicând pâlnia stetoscopului la locul de examinat (în cazul metodei indirecte). Ascultaţia se face în sens dorso-ventral şi cranio-caudal, apreciind:
– prezenţa zgomotelor de contracție a undelor peristaltice cu aspect de uruitură, de avalanşă sau de căruţă ce trece peste un pod,
– intensitatea undelor peristaltice,
– durata şi frecvenţa lor.
În mod normal, frecvenţa contracțiilor ruminale este de 10-14 în 5 minute la rumegătoarele mari şi 14-20 în cazul rumegătoarelor mici. Frecvenţa contracțiilor depinde de: gradul de sațietate şi de natura furajelor ingerate. La ascultaţia rumenului se mai pot percepe şi zgomote de crepitație date de procesele fermentative care au loc în rumen.
Examenul conținutului ruminal
Recoltarea conținutului ruminal se poate face prin sondaj naso-esofagian, prin puncția rumenului, prin ruminotomie sau prin sondaj buco-esofagian. În acest scop, se contenţionează animalul de nas, se pregătește sonda prin lubrefiere şi se face sondajul naso esofagian. După introducerea sondei, (vezi examenul esofagului prin sondaj), circa 3/4 din lungimea ei, se atașează la capătul extern al sondei o seringa de 150-200 cc cu care se aspiră conţinutul ruminal. Pentru a facilita obținerea conținutului ruminal prin sondaj se face un masaj, o palpație profundă cu pumnul în regiunea flancului stâng şi în regiunea mezogastrică de jos în sus şi dinapoi spre înainte. Astfel se poate aspira cu seringa cantitatea de suc ruminal necesar examenului de laborator. Recoltarea sucului ruminal cu ajutorul sondei bucoesofagiene implică folosirea unui speculum bucal din lemn prevăzut în partea centrală cu un orificiu prin care urmează să fie introdusă sonda (vezi examenul esofagului prin sondaj).
Sucul ruminal obținut va fi examinat în privința culorii, mirosului, a vâscozităţii, a compoziției, a flotației (viteza de sedimentare), a puterii de digerare a celulozei, a puterii de fermentație a glucozei, a puterii de reducere a nutrienţilor, a pH-ului, a numărului şi a mobilității infuzorilor.
Viteza de sedimentare şi flotație
Se apreciază sucul ruminal punând într-o eprubetă de 18/180 mm sau într-un cilindru, cronometrând timpul necesar pentru depunerea particulelor la fundul vasului şi formarea unei spume la suprafața acestuia, ca urmare a proceselor de fermentație ce au loc în mod normal. În mod obișnuit, particulele mici se depun pe fundul vasului în 10 minute, în timp ce particulele mari sunt antrenate pe verticală în sus de gazele ce rezultă prin fermentație (fenomen de flotație). În cazul unui suc ruminal patologic, sedimentarea este mai rapidă, iar flotația este întârziată sau chiar absentă, lipsind fenomenul de fermentație.
Examenul puterii de digerare a celulozei
Se pun 10 ml suc ruminal într-o eprubetă de 18/180 mm peste care se adaugă 0,3 ml sol. 16 % glucoză, iar în interiorul eprubetei se introduce o perlă de sticlă agățată de un fir de aţă (bumbac) nr. 40 fixată pe partea superioară a eprubetei. Proba astfel pregătită se introduce în termostat la temperatura de 39° C şi se urmărește periodic, timp de 48-72 ore momentul când perla (greutatea) atârnată a căzut la fundul eprubetei, ca urmare a digerării firului de celuloză de care era atârnată. În mod normal firul de aţă este rupt, (digerat) în 48-72 ore, timp condiționat de activitatea metabolică a faunei ruminale.
Examenul puterii de fermentație a glucozei
Intr-un zaharometru sau eprubetă Nevodov pentru determinarea V.S.H-ului, prevăzută cu un dop şi un tub care-l perforează, se pun 10 ml suc ruminal, 0,5 ml. sol. 16% glucoză şi se aşează la termostat la temperatura de 39° C. După 30-60 minute se apreciază volumul gazului rezultat în cazul zaharometrului sau nivelul scăderii conținutului ruminal în cazul eprubetei Nevodov. În ambele cazuri, mărimea valorilor este condiționată de puterea de fermentare, de activitatea biologică a probei. Reducerea puterii de fermentație, indică un dismicrobism ruminal accentuat.
Proba pentru reducerea nitriților
Principiul metodei, constă în aprecierea timpului necesar de reducere (scindare) a nitriților.
Reactivi necesari: reactiv I :
– acid sulfanilic 2 ml
– acid acetic 30% 200 ml reactiv II :
– alfanaftilamina 0,6 g
– acid acetic concentrat 16,0 ml
– apa distilată 140,0 ml
– nitrit de potasiu 0,025 % – 0,1 %
– baie marină
– eprubete şi ceas de laborator
– suc ruminal filtrat.
Tehnica de lucru
Se iau 3 eprubete în care se pun câte 10 ml suc ruminal şi se introduc la baia de apă la temperatura de 39°C. Apoi se adaugă în fiecare nitrit de potasiu în cantităţi diferite după cum urmează: în eprubeta I se pun 0,2 ml, în eprubeta II –a 0, 5 ml, în a III –a 0,7 ml.
Din 5 în 5 minute se apreciază dispariția nitraţilor prin testarea lor într-o capsulă de porțelan: 2 picături din reactivul I, 2 picături din reactivul II şi o picătură din soluția de amestec de cercetat (suc ruminal şi azotit de potasiu) aflat în eprubeta I. Prezenţa nitriților este redată de culoarea roșie a probei. Testarea se repetă la fiecare eprubetă în mod succesiv. După testarea nitriților din eprubeta I se verifică în eprubeta II- a şi apoi în a III- a.
Dispariția nitriților în eprubeta nr. 1 are loc în mod normal în 5-10 minute, în eprubeta nr. 2 după 15-20 minute iar în eprubeta nr. 3 după 20-40 minute. În cazul fermentației (reducerii) scăzute, dispariția nitriților (decolorarea probei) are loc într-o oră şi jumătate sau două ore. Dispariția mai rapidă a nitriților (a culorii) se întâlneşte în cazul indigestiei gazoase.
Proba reducerii albastrului de metilen
Principiul metodei constă în aprecierea capacitații de reducere a albastrului de metilen de către flora ruminală.
Tehnica de lucru: se iau 20 ml suc ruminal proaspăt într-o eprubetă, peste care se pune 1 ml. albastru de metilen sol. 0,03 ml. Se omogenizează proba prin scuturare, se lasă în repaos şi se precizează timpul de reducere a albastrului de metilen, până proba devine incoloră. Sucul ruminal normal se decolorează în 130-150 secunde. În acidoza rumenului timpul de reducere este prelungit.
Determinarea numărului de infuzori
Aprecierea numărului de infuzori se poate face în mod calitativ şi cantitativ.
Determinarea calitativă urmărește atât numărul de infuzori din câmpul microscopic, cât şi viabilitatea (mobilitatea) acestora.
Tehnica de lucru constă în așezarea unei picături de conținut ruminal pe o lamă şi acoperirea ei cu o lamelă sau o altă lamă. La microscop se examinează cu obiectivul de 20 sau 40, apreciind în câmpul microscopic densitatea infuzorilor şi mobilitatea lor. În raport cu aceste două aspecte deosebim 5 categorii:
I – infuzori numeroși cu mişcări vioaie fără infuzori morți;
II – infuzori numeroși cu mişcări mai puțin vioaie şi un număr mic de
infuzori morți;
III – infuzori putini cu mişcări lente şi mulți infuzori morți;
IV – infuzori vii foarte putini cu mişcări lente pe loc sau foarte mulți infuzori
morți;
V – toți infuzorii morți.
Această clasificare se poate face numai în cazul probelor proaspete sau a celor ținute maxim 9 – 10 ore la termostat ( 37 – 39°C) sau chiar la temperatura camerei.
Determinarea numărului de infuzori cantitativ.
Principiul metodei constă în aprecierea numărului de infuzori pe unitatea de volum (mm³), după o prealabilă tratare a lor cu o soluție de formalină 1% (imobilizându-i).
Materiale necesare:
– sol. Formalina 1%
– catometru, tip Fuchs – Rosenthal
– lamele
– lame
– pipete Pasteur
– microscop
Tehnica de lucru
Se face o diluție de 1: 5 a probei de analizat cu soluția de formalină 1% ( 1 ml. suc ruminal + 4 ml. sol. Formalina 1% ) din care se aplică 2 picături pe citometru la marginea lamelei aplicată deja pe camera. Prin capilaritate se infiltrează proba sub lamelă, se lasă să stea 2-3 minute pentru distribuția şi uniformizarea infuzorilor în rețea. Se numără toți
infuzorii (foarte mari, mari şi mici) pe întreaga suprafață a camerei. Rezultatul se înmulţeşte cu coeficientul de 1562,5 obținut din: coeficientul diluției de 5000 împărţit la 3,2, suprafața camerei. Astfel găsim numărul de infuzori pe mm³.
Calculul
nr. de infuzori numărați x 5 x 1000
3, 2
X= numărul de infuzori pe mm³
5= diluția făcută (1 :5)
3,2= suprafața camerei
1000= coeficientul de corecție
Examenul rețelei
Rețeaua este situată în regiunea epigastrică, deasupra apendicelui xifoidian, orientată ușor spre stânga, corespunzător spațiilor intercostale 6-9. Rețeaua se examinează în clinică prin inspecție, palpație, percuție, ascultaţie şi printr-o serie de metode complimentare cu caracter clinic sau de laborator.
Metode generale
Inspecția directă a regiunii de proiecție a rețelei nu furnizează date importante, decât foarte rar (perforarea peretelui abdominal de către corpul străin metalic). Cu toate acestea, starea de hiperalgie de la rețea poate fi exteriorizată printr-o poziție cifozată, prin inapetenţă, rumegare tristă, prin poziția olecranelor depărtate de torace (atitudine antalgică), prin frisoane localizate la anconaţi, deplasare greoaie etc.; integritatea regiunii de proiecţie a reţelei poate să nu fie modificată.
Palpaţia se face pe animalul în poziţie patrupedă, contenţionat uşor de lanţ sau de coarne. Examinatorul stă lateral pe partea stângă a animalului, orientat cranial. Prin mişcări de fandare cu cotul mâinii dinspre animal aplicat pe genunchi face o palpare profundă cu pumnul pe aria de proiecţie a reţelei. Palpaţia se face pe ambele părţi, apreciind sensibilitatea regiunii în baza manifestărilor pe care le exterioritează animalul. Palpaţia se poate face şi cu un corp dur (mânerul iavaşalei simple) apreciind sensibilitatea organului.
Percuţia se practică mai rar, se poate recurge la o percuţie directă şi una indirectă. În acest scop, examinatorul stă alături de animal pe partea stângă (genoflexat). Percuţia directă se poate face cu pumnul sau cu ciocanul de percuţie. La percuţie se apreciază în special sensibilitatea regiunii şi sunetul obţinut în cazul percuţiei indirecte.în mod normal se aude un sunet submat, iar în stări patologice un sunet sonor sau mat.
Ascultaţia
Ascultaţia în mod obişnuit se face indirect. Animalul este necontenţionat sau contenţionat de lanţ, în timp ce examinatorul stă lateral de animal pe partea stângă, orientat cranial, aplicând mâna dinspre animal pe regiunea greabănului, iar cealaltă mână aplică pâlnia stetoscopului pe regiunea de proiecţie a reţelei. Ascultaţia indirectă nu se practică fiind incomodă şi regiunea greu accesibilă. Prin ascultaţie se vor aprecia: prezenţa şi frecvenţa zgomotelor de contracție, care sunt identice cu a rumenului, caracterul acustic al zgomotelor de contracţie care se aseamănă cu zgomotul produs de boabe date prin ciur (sită metalică) sau cu un zgomot de țâșnitură cu caracter hidrogazos, intensitatea zgomotelor de contracție.
Metode complementare pentru examenul reţelei
Aceste metode pe bazează pe principiul accentuării sensibilităţii dureroase în majoritatea lor, altele pe principiul identificării prezenţei corpului străin metalic, altele pe evidenţierea unei leziuni hemoragice şi chiar a infecţiei cu punct de plecare de la reţea.
Proba bastonului palpaţie indirectă.
Această metodă constă în palparea rețelei cu ajutorul unui baston manipulat de două persoane. Se introduce bastonul pe sub animal, imediat în urma membrelor toracice, la nivelul apendicelui xifoidian deplasându-l în mod succesiv în sens cranio-caudal (vacă) sau caudo-cranial (taur), ridicând-l la comanda dată de una din cele două persoane. În timpul palpației se ridică uşor planșeul cavităţii abdominale lăsându-l să cadă mai rapid fără a se pierde contactul între baston şi peretele abdominal. Palpaţia se face începând cu regiunea apendicelui xifoidian până în regiunea ombilicului, urmărind reacţia animalului. În caz de reticulită, animalul reacţionează prin diferite mişcări de sustragere, gemete, apnee.
Proba planului inclinat
În acest scop, se aşează animalul cu trenul anterior mai jos sau este urcat trenul posterior pe o movilă. Viscerele abdominale vor acţiona prin compresiune asupra reţelei, accentuând durerea în caz de corpi străini, iar animalul va încerca să îşi schimbe poziţia.
Insuflarea de aer în prestomace. Cu ajutorul unei sonde nasoesofagiene sau buco-esofagiene se pompează aer până se şterge golul flancului. Prin mărirea presiunii din rumen se acționează indirect şi asupra reţelei. În acest caz trebuie avut în vedere posibilitatea instalării unui timpanism, metodă riscantă).
Proba postului si al furajării.
Se ţine animalul la o dietă absolută de 48 ore apoi se dă un tain bogat. Consumul mare de furaje va exercita o compresiune asupra reţelei, accentuând durerea în caz de reticulită.
Proba lui Kostyak
Constă din administrarea medicamentelor cu efect parasimpaticomimetic (lentin, arecolina, pilocarpină) şi termometrarea animalului din oră în oră. Proba este considerată pozitivă dacă odată cu declanşarea colicii (durerii) apare şi o reacţie termica evidentă (hipertermie).
Proba ciupirii sau cutării pielii din regiunea greabănului (zona Head-Zaharin)
Această metodă se bazează pe principiul metameriei.
Animalul se abordează şi contenţionează în mod corespunzător, în timp ce examinatorul ciupeşte pielea din regiunea greabănului. La animalele sănătoase această manoperă produce lordozarea animalului. În caz de reticulită, reticulo-peritonită sau pericardită, animalul evită să la această poziţie sau o la anevoios, însoţită de gemete sau de oprirea respiraţiei.
Proba lui Kalchschmidt
Animalul este fixat de coarne şi orientat cu capul spre examinator, care stă lateral de animal, aplecat cranial, ascultând respiraţia animalului. Din această poziţie examinatorul cu mâna dreaptă face plierea (ciupirea) pielii din regiunea greabănului şi laturile toracelui, urmărind mişcările de evitare din partea animalului, ritmul mişcărilor respiratorii, apariţia apneei, a gemetelor, în raport cu intensitatea algiei (a durerii induse). Ciupirea pielii poate fi înlocuită cu tragerea firelor de păr din regiunea greabănului sau cu simpla atingere a regiunii cu degetul. Proba se poate repeta la un anumit interval de timp pentru confirmare. În raport cu întinderea regiunii dureroase (a dermatomerului) deosebim o zonă mică, mijlocie şi mare a lui Kalchschmidt. Mărimea dermatomerului cu sensibilitate dureroasă furnizează date preţioase de diagnostic. În cazul în care algia (durerea) este declanşată pe o suprafaţă mare a dermatomerului pledează pentru o reticulită acută, iar dacă durerea este numai la nivelul unei suprafeţe mici a dermatomerului, se pledează pentru un proces cronic.
Identificarea corpilor străini metalici (metoda electromagnetică)
În acest scop avem nevoie de un feroscop care funcţionează pe principiul formării câmpului electromagnetic între magnetul aparatului şi corpul metalic din reţea.
Feroscopul se plimbă pe suprafaţa de proiecţie a reţelei, apreciind semnalele aparatului. Realizarea câmpului electromagnetic este redat ampermetric sau acustic. Prin acest procedeu reuşim să descoperim doar prezenţa corpilor metalici, fără să cunoaştem poziţia acestora, raportul lor faţă de peretele reţelei. În mod obişnuit, la bovine peste vârsta de 2 ani se găsesc corpi metalici în reţea care pot să nu afecteze integritatea morfofuncţională a reţelei.
Examenul radiografic
Radiografia se practică rar din cauza accesului limitat la această tehnică. Poziţia de lucru este laterolaterală permițând identificarea corpilor radioopaci precum şi poziţia lor faţă de peretelui şi a organelor învecinate.
Identificarea fierului în fecale. Această metodă este destul de relativă, deoarece fierul poate să provină atât din reacţiile oxidative ale corpilor metalici aflaţi în compartimentele gastrice, cât şi din unele hemoragii cu altă localizare decât reţeaua. Identificarea fierului în fecale se poate face prin reacţia Adler (cu benzidină).
Examenul sângelui.
Se referă la determinarea numărului de leucocite şi a formulei leucocitare. În orice infecţie, organismul reacţionează printr-o leucocitoză şi deci şi în cazul reticulitei. În cazul reticulitei traumatice aspectul formulei leucocitare se inversează apărând o neutrofilie evidentă (peste 70%), cu devierea indicelui lui Arnet spre stânga (raportul între neutrofilele tinere şi cele bătrâne). În caz de reticulită traumatică, reticulo peritonită, alături de neutrofilie poate să apară şi o eozinopenie şi implicit o limfopenie. Neutrofilia peste 80% este un semn a reticulitei acute, iar eozinopenia cu neutrofilie exprimă o reticuloperitonită acută difuză.
Examenul lichidului de puncţie
Puncţia cavităţii abdominale se face după tehnica descrisă la examenul general al abdomenului. Acest procedeu se practică rar. În caz de reticulo-peritonită difuză lichidul de puncţie are aspect roşiatic- brun închis, chiar purulent şi uşor mirositor.
Examenul foiosului
Foiosul se găseşte în partea dreaptă a cavităţii abdominale proiectându-se la nivelul orizontalei dusă din articulaţia scapulohumerale între spatiile intercostale 7-10. Examenul clinic al foiosului furnizează puţine date concludente dat fiind topografia sa în cupola diafragmei, neavând raporturi directe cu peretele abdominal.
Inspecţia se face în staţiune pe animal în sprijin patruped, privindu-l lateral de la distanţă în partea dreaptă. Prin inspecţie se apreciază aspectul hipocondrului drept şi atitudinea animalului, starea generală.
Palpația se face stând lateral de animal pe partea dreaptă orientaţi caudal. Palpaţia se face liniar în spaţiile intercostale, cu vârful degetelor alăturate şi uşor flexate sau cu ajutorul degetului mare. Mâna dinspre animal se sprijină pe regiunea dorsală a animalului. La tineret şi la rumegătoarele mici palpația se poate face în urma ultimei coaste sub hipocondru stând lateral de animal orientat cranial. Prin palpaţie se apreciază: sensibilitatea, consistenţa şi volumul.
Percuţia se face indirect apreciind sensibilitatea, mărimea ariei de proiecţie, sunetul obţinut.
În mod normal la percuţie se obține un sunet submat în stări patologice se obține un sunet mat.
Ascultaţia se face direct şi indirect. Animalul este contenţionat în mod corespunzător în timp ce examinatorul se aşează în partea dreaptă a animalului orientat cranial aplicând mâna dinspre animal pe regiunea dorsală. la ascultaţie se pot percepe zgomote de frecare, zgomote de crepitaţie, zgomote de gâlgâitură. Aceste zgomote vor fi apreciate în privinţa intensității şi a frecvenţei. Prezenţa zgomotelor menţionate indică un tranzit, o permeabilitate si o motilitate normală, în timp ce absenţa sau diminuarea intensităţii şi frecvenţei lor este un indiciu de boală.
Examenul cheagului
Cheagul sau stomacul propriuzis al rumegătoarelor este situat în partea dreaptă a cavității abdominale, mai decliv decât foiosul proiectat la nivelul hipocondrului drept între spatiile intercostale 7-11. Examenul cheagului la tineret este mai facil fiind dublu ca mărime faţă de rumen. la animalul adult are o capacitate mai mică decât rumenul.
Inspecţia se face privind de la distanţă hipocondrul drept apreciind forma, simetria şi atitudinea animalului. În cazul indigestiilor lăptoase hipocondrul drept este bombat, la fel şi în stenoza pilorică la animalul adult.
Palpaţia. La tineret se face așezând animalul în decubit lateral stânga, sau lăsat în sprijin patruped executând o palpaţie cu vârful degetelor, pătrunzând spre înainte sub hipocondru. Palpaţia se face cu vârful degetelor în sens caudocranial executând mişcări de glisare, ( liniare ) de sus în jos între spaţiile intercostale 7-11. Prin palpaţie apreciem: sensibilitatea, consistenţa şi volumul.
Percuţia se face mai rar indirect fie digitodigital fie cu ciocanul şi placa plesimetrică Se sesizează aria de proiecţie, sunetul obţinut ( normal este sub mat)şi topografia organului, (deplasarea cheagului).
Ascultaţia se face indirect stând lateral de animal pe partea dreaptă orientat caudal, aplicând mâna dinspre animal pe regiunea dorsală în timp ce cu cealaltă mână se prinde pâlnia stetoscopului. Prin ascultaţie se apreciază: prezenţa zgomotelor de contracţie, frecvenţa lor, (fiind mai mare la 3-4 ore după tain), intensitatea zgomotelor, caracterul acustic al zgomotelor (de gâlgâitură).
Sondajul cheagului se face la tineret cu sonda buco-naso-esofagiană, animalul este contenţionat în decubit lateral stânga, cu trenul anterior mai ridicat.
Tehnica de lucru este identică cu tehnica descrisă la examenul esofagului. Prin sondaj se pot face spălături cu aer fiziologic în scop terapeutic şi se recoltează suc gastric pentru examenul de laborator.

Leave a Comment