Contentia animalelor

Contenţia animalelor
Preluare dupa Prof. Dr. Igna Cornel

Prin contenţie se înţelege imobilizarea şi aşezarea animalului într-o anumită poziţie în vederea examinării sau efectuării unor intervenţii zootehnologice şi medicale.
În scop chirurgical prin contenţie trebuie să se realizeze următoarele
obiective:
1 – asigurarea accesului la regiunea pe care trebuie să se opereze;
2 – crearea condiţiilor de siguranţă şi de securitate intraoperatorie,evitându-se mişcările spontane ale animalului;
3 – realizarea condiţiilor de protecţia muncii personalului muncitor şi evitarea accidentelor posibile generate de constrângerea şi de poziţia forţată la care este supus animalul.
Indiferent de procedeul sau metoda de contenţie, limitarea forţată a mişcărilor spontane şi punerea animalelor în poziţii nefiziologice sunt agresiuni
faţă de care animalele manifestă reacţii de apărare, mai mult sau mai puţin violente, ce pot genera accidente şi complicaţii, uneori grave. De aceea, contenţia intră în factorii de risc operator, de care trebuie s ă se ţină cont în raport de particularităţile comportamentale ale fiecărei specii şi ale fiecărui individ.
Dintre accidentele posibile în timpul contenţiei mai frecvente sunt următoarele:
obstrucţia căilor respiratorii prin aplicarea incorectă a iavaşalei sau mucarniţei sau prin compresiunea laringelui sau traheei prin strângerea excesivă a căpăstrului sau a altor mijloace de contenţie ce acţionează pe gât;
– contuzii, plăgi, excoriaţii, arsuri în lanţ;
– entorse luxaţii, întinderi tendinoase şi rupturi musculare şi aponevrotice;
prolaps rectal şi tulburări topografice ale anselor intestinale, mai ales când acestea sunt pline, cazul cailor contenţionaţi fără dietă prealabilă;
– rupturi viscerale (stomac, ficat, splină, vezică urinară);
– fracturi ale oaselor lungi, favorizate uneori şi de o predispoziţie organică (rahitism, osteoporoză) şi determinate de căderi violente pe terenuri dure sau de contracţiile musculare atunci când contenţia membrelor nu se realizează rapid şi corect;
– factori ale coloanei vertebrale (foarte rare, dar posibile) produse în timpul trântirii (căderii) atunci când nu se dirijează corect căderea şi atunci când se folosesc metode de contenţie în decubit cu chiostecuri, când punctul fix de forţă în timpul contracţiilor musculaturii membrelor se inversează, devenind punctul fix distal la extremităţile membrelor imobilizate, iar punctul activ pe coloana vertebrală, pe care acţionează toată forţa dezvoltată de contracţia musculară. Acest fapt poate fi contracarat prin menţinerea capului în extensie şi prin tracţionarea cozii.
Pentru prevenirea accidentelor este necesar să se respecte următoarele reguli generale:
– să se aleagă metoda de contenţie cea mai adecvată în raport de
specie, de temperamentul animalului şi de scopul urmărit;
– să se instruiască în prealabil personalul, care va face contenţia,
insistându-se pe respectarea şi aplicarea corectă a metodei de contenţie şi respectarea tuturor măsurilor de protecţia muncii;
– să verifice în prealabil materialele de contenţie sub aspectul cantităţii şi calităţii lor (rezistenţă, mod de confecţionare);
– în toate cazurile nu se admit improvizaţii, iar atunci când contenţia animalului vigil nu este realizabilă se va recurge obligator, dar diferenţiat, la tranchilizare, neuroplegie, neuroleptanalgezie sau la narcoză ;
– în toate cazurile se va evita trântirea şi contenţia în decubit pe terenuri dure şi murdare;
– este obligator să se respecte dieta alimentară de minim 12 ore atunci când se recurge la trântirea şi imobilizarea animalelor mari în poziţii decubitale.
In raport cu scopul urmărit, contenţia animalului se poate realiza în poziţie patrupedă sau în decubit.
Contenţia cabalinelor
1. Contenţia în poziţie patrupedă
1.1. Contenţia capului şi gâtului
Se realizează cu următoarele mijloace şi procedee:
a) – Aplicarea căpăstrului obişnuit sau a căpăstrului de forţă la caii retivi şi care cabrează. Aceasta, spre deosebire de căpăstrul obişnuit, este prevăzut la partea superioară a botarului cu o întăritură metalică (dublură cu lanţ sau curea metalică) cu un inel care se prinde pana căpăstrului (fig. 1). Când nu se dispune de un căpăstru gata confecţionat, acesta se poate improviza dintr-o frânghie de 1,5- 2,5 m sau dintr-un lanţ (fig.2). Pentru caii sperioşi şi care nu pot  fi introduşi în sala de operaţie se utilizează căpestre prevăzute cu pânză specială confecţionate pentru acoperirea ochilor (capote) (fig. 3).
b) – Contenţia capului şi constrângerea calului cu iavaşaua aplicată pe buza superioară sau la baza pavilionului urechii. Este un procedeu drastic şi se
utilizează atunci când se practică intervenţii dureroase şi la caii retivi, greu de stăpânit. Iavaşaua poate fi confecţionată dintr-un baston de 40-60 cm lungime care la unul din capete prezintă două orificii prin care se trece un lanţ de frânghie (fig. 4 a şi b), sau din două bare metalice, articulate la un capăt, iar la cele două libere cu sistem de fixare fie tip cremalieră, fie simpla înfăşurare a unei sfori (fig.4 b). Indiferent de tipul iavaşalei, aplicarea se va face cu prudenţă, prinzând cu o mână pana căpăstrului, apoi pe cealaltă se trece lanţul de la iavaşa sau braţele iavaşalei metalice şi cu ajutorul degetelor se prinde buza superioară cât mai ferm, apoi se mută lanţul iavaşalei pe buză şi se strânge prin răsucire (fig. 4 c).
Iavaşaua nu se ţine mai mult de 20-30 de minute pentru a nu se produce lezionarea prin compresiune şi stază vasculară.
Aplicarea pe pavilionul urechii se va face numai atunci când nu se poate aplica pe buza superioară, deoarece este mai puţin eficientă şi se poate solda cu traumatizarea nervilor şi consecutiv paralizia pavilionului, afectând estetica calului.
c). – Deseori în practică se recurge la iavaşaua de gură, care este foarte eficientă, dar riscantă, putându-se produce entorsa, luxaţia sau chiar fractura articulaţiei temporomandibulare. Se realizează cu ajutorul unei frânghii de 1-1,5 m cu un lanţ la un capăt care se trece de după ceafă şi prin gură şi se trage strângând-se pe comisura buzelor (fig. 5 a ). Strângerea se poate realiza şi cu ajutorul unui baston prin răsucire (fig. 5 b).

d) – Imobilizarea gâtului se face în scopul limitării întoarcerii capului
pentru a proteja regiunile corporale, unde se aplic ă diferite tratamente. Se foloseşte gâtarul alcătuit din 10 –12 bare de lemn de 40 – 50 cm lungime şi de 3
– 4 cm grosime, care la capete sânt prevăzute cu orificii prin care se trece o frânghie. Între bare se interpun bile de lemn pentru a le men ţine la distanţă (fig. 6 a).
e) – În acelaşi loc se poate folosi imobilizarea cu ajutorul unei bare, fixată la căpăstru şi la o chingă toracică (fig. 6 b), sau prin imobilizarea capului cu
două pene de căpăstru (fig. 6 c) şi prin imobilizarea capului într-un cadru special montat la un travaliu de contenţie (fig. 6 d).
2. Contenţia membrelor
Are ca scop imobilizarea acestora pentru limitarea deplasării calului şi
pentru a realiza unele intervenţii.
Membrele anterioare se contenţionează prin ridicarea unui membru cu
mâna sau cu ajutorul unei plat-lonje şi prin legarea în “8” (fig. 7). La ridicarea
membrului se recurge pentru examinarea şi tratarea unor afecţiuni ale
extremităţii sau pentru a preveni lovirea cu membrele pelvine atunci când se
intervine pe regiunile trenului posterior. Membrul anterior scos din sprijin va fi de
aceeaşi parte pe care se lucrează.
Membrele pelvine se contenţionează de asemenea prin ridicarea cu
mâna ca pentru potcovit (fig. 9 a); prin care cu ajutorul unei frânghii de 4-5 m,
care se fixează de coadă şi se trece pe după chişiţă de unde, peste crupă, se
duce la cap şi se ţine de către cel ce face imobilizarea capului (fig. 9 b); şi prin
ridicarea cu ajutorul unei frânghii de 4–5 m, care se fixează pe coadă (fig. 8 b),
astfel ca cele două capete libere să fie egale, care se trec prin inelul de la un
chiostec fixat pe chişiţă (fig. 9 c). Când nu se dispune de un chiostec sau acesta
nu poate fi aplicat se poate recurge la aplicarea pe chişiţă a unui plat lonje sau
frânghii simple al cărei capăt se trece printr-un inel fixat la coadă (fig. 9 d).
Pentru intervenţii pe regiunile posterioare (exploraţii rectale, vaginale,
anestezie epidurală, suturi plăgi etc.) este necesar să se efectueze contenţia
membrelor posterioare. În acest scop se folosesc următoarele procedee:
– imobilizarea unui singur membru cu ajutorul unui plat-lonje (fig. 10 a);
– imobilizarea ambelor membre cu ajutorul a două plat-lonje sau funii
(fig. 10 b) sau cu plat-lonje şi un chiostec (fig. 10 c);
– imobilizarea cu o funie lungă de 10–12 metri, care se îndoaie în
două, se execută un lanţ cu nod de oprire, care se plasează la baza gâtului, iar
capetele se trec pe două jarete, se efectuează un lanţ dublu şi se reduc la lanţul
de la baza gâtului unde se fixează (fig. 2.10 d). Acest procedeu are avantajul că
este simplu, uşor de realizat, mai ales la caii la care nu se poate aborda regiunea
chişiţei.
3. Contenţia în travaliu
Este cea mai practică şi permite, pe lângă limitarea deplasării calului,
contenţia capului şi a membrelor după cerinţe. Sub aspect constructiv există
travalii simple (fig. 11 a) şi travalii complexe cu dispozitive de suspendare şi
imobilizare a capului şi membrelor (fig. 6 d, 11 c). Pentru practică sânt de un real
folos travaliile cu bare demontabile şi reglabile în raport de talia animalului.
4. Contenţia capului cu aparatul de suspensie
Se aplică la cazurile cu afecţiuni ale membrelor la care sprijinul trebuie
evitat sau la cazurile care nu se pot menţine în poziţie patrupedă (fracturi, luxaţii,
pareze etc.). Se utilizează aparatul de suspensie, confecţionat dintr-o chingă
rezistentă ce se trece sub torace şi abdomen fixată de alte chingi care trec peste
piept, fese, grebăn şi crupă. De chinga principală prin intermediul unui cadru
metalic se prind lanţuri rezistente care se ancorează la un cârlig în tavan sau pe
o grindă metalică pe sistem monorai (fig. 12 a). Când nu se dispune de aparat
special confecţionat se poate recurge la improvizarea acestuia cu ajutorul unei
funii după cum rezultă din figura 12 b.
Contentia – Imagini