Abordarea si Contentia

Abordarea si Contentia
An 3 Semestrul 1
Semiologie
Preluare dupa Semiologie – FMVTimisoara

Semiologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi interpretarea semnelor, a simptomelor de boală, precum şi cu iniţierea omului în tehnica de examinare. O bună pregătire a clinicianului impune cunoaşterea aprofundată a noţiunilor de semiologie (semiotica, propedeutica medicală, diagnostic clinic).
În timpul examenului clinic şi a celui paraclinic, animalul şi produsele biologice recoltate pot prezenta un dublu pericol, atât pentru examinator, cât şi pentru persoanele din jur. Pericolul poate fi exprimat prin: lovituri, muşcături pe de o parte, precum şi prin transmiterea unor boli infecto-contagioase sau parazitare pe de altă parte. Din aceste considerente examinatorul va trebui să dea dovadă de mult discernământ şi să fie circumspect în privința conduitei ce o va adopta, începând chiar cu luarea anamnezei, continuând apoi cu abordarea şi contenţia animalelor şi finalizând cu examenul clinic.Aceste aspecte se impun a fi cunoscute cu atât mai mult cu cât chiar şi animalele liniștite pot să devină agresive în loc necunoscut faţă de persoane străine. De asemenea şi explorarea clinică implică uneori poziții forțate pentru animal sau manopere neobișnuite (dureroase), care îl determină să reacționeze violent. Din aceste considerente, examinatorul se va informa în privința comportamentului animalului de la persoanele care îl însoțesc, veghind în același timp şi asupra respectării normelor de protecția muncii.
Evitarea riscurilor profesionale de accidentare implică respectarea următoarelor măsuri:
– Folosirea echipamentului de protecție;
– Spălarea şi dezinfectarea mâinilor după efectuarea examenului clinic;
– Instruirea personalului tehnic ajutător;
– Evitarea aglomerării animalelor într-un spațiu mic (unde se face examenul);
– Examinarea unui singur animal odată;
– Examinarea să se facă în prezenţa proprietarului sau a îngrijitorului (de la care se obțin datele necesare privind comportamentul animalului);
– Însoțitorul va asigura o primă contenţie a animalului de cap, în raport cu specia;
– În timpul examenului, examinatorul va trebui să fie calm, hotărât şi circumspect, concepând cât mai corect respectarea etapelor incluse în planul examenului clinic;
– În timpul examenului clinic examinatorul va folosi un vocabular adecvat capacitații de înțelegere a celui căruia i se adresează.
Examinatorul răspunde pentru acțiunile sale şi ale personalului ajutător pe toată durata examenului clinic şi paraclinic.

Abordarea animalelor

Prin abordare se înțelege felul sau modul cum trebuie să ne apropiem de un animal. Abordarea este o etapă obligatorie, premergătoare oricărui examen clinic sau paraclinic.
În prealabil abordării animalului, examinatorul apreciază de la distanţă reactivitatea acestuia (comportamentul), faţă de persoanele din jur, pe baza manifestărilor pe care le prezintă. Manifestările de retivitate sunt caracteristice fiecărei specii. În baza acestor manifestări reușim să descoperim animalele retive, agresive:
– Calul retiv este neliniștit, se mişcă tot timpul, ciulește urechile, lovește solul cu unul din membrele toracice, nechează sau chiar azvârle cu membrele pelvine;
– Bovinele amenință prin scuturarea capului, încearcă să lovească cu cornul, se retrag pentru a-şi lua avânt şi apleacă capul;
– Ovinele retive se comportă identic cu bovinele;
– Câinele se zbate în zgardă, latră, mârâie sau are tendința de a se repezi la persoanele din jur;
– Pisica se zburlește (prezintă oripilație), ridică unul din membrele toracice şi scoate ghearele, se retrage din faţă examinatorului şi ia o atitudine cifozată;
– Păsările lovesc cu ciocul (ciupesc).
Ținând cont de aceste manifestări avertizante, examinatorul, atunci când va face abordarea va trebui să fie hotărât, sigur pe sine dar şi suficient de prudent-circumspect.
Abordarea la animalele de talie mare se face în direcția spetei, adresându-ne prin diferite comenzi (spunându-le pe nume sau rostind un nume fictiv sau mai simplu „primește!”), avertizând astfel animalul de intenția şi prezenţa noastră.
Animalele de talie mică se abordează în sens caudo-cranial, după ce proprietarul a făcut în prealabil o contenţie a acestuia de cap (fixare de cap). În ambele cazuri examinatorul, când se apropie de animal, întinde mâna să-l atingă ușor şi să-l mângâie pentru a-l liniști şi a se obișnui cu prezenţa lui. Dacă animalul reacționează violent la prima încercare a noastră, se recurge la diferite metode de constrângere (contenţia), fără a pierde din vedere faptul că contenţia este “un rău necesar” şi ca atare va fi aplicata ori de cate ori va fi nevoie şi cât timp este necesara. În timpul abordării, examinatorul se plasează lateral de membrul toracic (de obicei pe partea stângă), orientându-se cu capul spre capul animalului. Din poziția de abordare, examinatorul se deplasează spre regiunea de examinat, mângâind în același timp animalul.

Contenţia în seria animală

Prin contenţie se înțelege constrângerea şi stăpânirea animalului, limitându-i posibilitatea de mișcare şi de apărare prin atac şi asigură acces liber şi comod examinatorului şi personalului tehnic spre regiunea de examinat. Astfel, se evită riscul accidentării.
În vederea executării examenului clinic se poate recurge la diferite metode de contenţie pe care le va face ajutorul sau îngrijitorul.
La cal:
1. Fixarea de pana căpăstrului.
În acest scop ajutorul face în prealabil abordarea animalului, plasându-se lateral de gâtul sau capul acestuia, orientat cranial. Din această poziție (poziție de abordare) prinde cu mâna dinspre animal pana căpăstrului şi ridică ușor capul animalului. În acest fel animalul este atenționat de prezenţa şi intenția noastră.
2. Fixarea de pana căpăstrului şi de o ureche.
După abordarea animalului, plasați corespunzător scopului, ne orientam cu capul spre capul animalului, stând lateral de capul acestuia, prinzând cu mâna dinspre animal urechea corespunzătoare părţii pe care ne aflăm, iar cu cealaltă mâna se prinde pana căpăstrului. În acest fel se trage ușor capul animalului în jos.
3. Fixarea de pana căpăstrului şi de ambele urechi.
Pentru aceasta este nevoie de două ajutoare, unul care va acționa ca în cazul metodei precedente, iar a doua persoana plasată pe partea opusă primului, prinde urechea, la nevoie şi pana căpăstrului şi încearcă să reţină capul animalului, care are tendința să-l ridice.
4. Aplicarea iavașalei simple pe buza superioară. Iavașaua simplă este confecționată dintr-o bucată de lemn, reprezentând mânerul şi un inel de sfoară mai groasă (cu o circumferința de cca. 40 cm), care se aplică pe buza superioară a animalului.
Iavașaua metalică (militară) este confecționată din două brațe metalice articulate la un capăt, iar la capătul opus unul din brațe are o cremalieră pe care urmează să se fixeze brățara de la celalalt braț. Iavașaua metalică poate fi confecționată şi în gospodărie din doua tije metalice articulate la un capăt, având lungimea brațelor de cca. 30 cm.
Tehnica de lucru
Aplicarea iavașalei simple se face după o abordare în prealabil a animalului, plasându-se lateral la capul acestui, în timp ce ne orientăm cranial şi prindem cu mâna dinspre animal pana căpăstrului, limitând astfel mișcările capului. Dacă contenţia se face de pe partea stângă, se ține inelul iavașalei desfăcut şi aplicat pe degetele mâinii stângi. Din această poziție, iavașaua este lăsată să cadă ușor de pe degete pe suprafața buzei, în timp ce cu mâna se prinde buza superioară, lateral şi se trage ușor înainte. După prinderea buzei cu mâna stângă se lasă pana căpăstrului fixată cu mâna dreaptă şi se prinde mânerul iavașalei răsucindu-l cât permite grosimea buzei, asigurându-se o fixare corectă şi sigură. În timpul contenţiei mânerul iavașalei se ţine paralel cu capul animalului sau vertical. După terminarea acțiunii propuse şi îndepărtarea iavașalei se masează ușor buza animalului, cu mâna, deoarece datorită stazei animalul prezintă o parestezie (amorțeală) regională, stimulând astfel activitatea circulației.
Contenţia cu iavașaua metalică (militară): se face prinzând buza superioară cu mâna stângă (dacă acționăm pe partea stângă), iar cu mâna dreaptă aplicăm iavașaua pe buza superioară cu brațele desfăcute, cât mai departe de punctul de articulație. Iavașaua este orientată dorso-ventral cu brațele deschise în jos pe care încercăm să le apropiem prin strângere, cât permite grosimea buzei. După aplicarea şi fixarea iavaşalei se dă în primire proprietarului sau ajutorului, pentru a se evita eventualele accidente. (Atenție la mișcările bruște ale capului ce pot duce la lovirea, accidentarea examinatorului).
5. Ridicarea unui membru toracic.
Din poziția de abordare (lateral de regiunea spetei), orientat caudal, ne aplecăm ușor şi lovim cu mâna dreaptă regiunea posterioară a genunchiului, moment în care calul flexează piciorul. În acest moment se prinde metacarpul cu mâna stângă (dacă ne aflam pe partea stângă animalului), pe care o introducem printre membrele toracice, ridicând piciorul. Cu mâna dreaptă se prinde regiunea chișiței, orientând copita în sus şi ușor lateral, flexând cât mai bine piciorul animalului. Membrul flexat se ține lateral de regiunea coapsei celui ce face contenţia fără a-l sprijini pe genunchi.
Proprietarul va asigura contenţia capului, evitându-se astfel posibilitatea accidentarii prin muşcare.
6. Fixarea membrelor pelvine cu ajutorul platlonjelor. Contenţia prin acesta metodă poate fi făcută folosind una sau două platlonje.
În acest scop se ridică un membru toracic, în timp ce a doua persoană se plasează lateral de membrul pelvin corespunzător părţii unde s-a făcut contenţia membrului toracic, orientat ușor caudal. Din aceasta poziție, trece capătul platlonjei printre membrele pelvine la nivelul jaretului, prinzând capătul scurt al platlonjei alături de brațul său lung deasupra regiunii jaretului. În continuare se trece capătul brațului lung prin inelul ramurei scurte până la refuz.
Se coboară inelul platlonjei până în regiunea chişiţei unde se strânge cât permite regiunea. Se procedează în mod similar şi la membrul pelvin opus. După fixarea ambelor membre pelvine se trece întâi brațul liber al unei platlonje printre membrele toracice, aducându-l prin faţa lui şi orientându-l latero-caudal. Din acest loc se trece pe sub ramura platlonjei ce vine de la membrul pelvin, readucându-o în exterior pe aceeași parte. În continuare platlonja se trece peste regiunea greabănului în partea opusă şi se aduce în faţa pieptului. În mod similar se procedează şi cu cea de a două platlonjă aplicată în partea opusă. Înainte de a fixa prin răsucire cele două capete libere platlonjelor în faţă pieptului, se caută ca brațul platlonjei corespunzătoare părţii pe care se face explorarea, să fie mai scurt, aducând membrul pelvin, respectiv în poziția de aplomb „sub el dinapoi”. În acest fel se dă posibilitatea examinatorului să se apropie cât mai mult de animal, evitând riscul de accidentare prin lovire.
Fixarea unui singur membru pelvin cu ajutorul platlonjei
În acest scop, după abordarea animalului şi contenţia lui prin ridicarea unui membru toracic, se recurge la aplicarea platlonjei pe unul din membrele pelvine în mod similar cazului anterior descris. După aplicarea platlonjei pe membrul pelvin, în regiunea chișiței se aduce capătul liber spre înainte, se trece printre membrele toracice, apoi prin faţa membrului toracic corespunzător membrului pelvin contenţionat, dirijându-l latero-caudal şi apoi latero-median (cuprinzând piciorul toracic), pe sub ramura platlonjei ce vine de la membrul pelvin. În continuare se readuce lateral în exterior pe aceiași parte, de unde este trecută peste regiunea greabănului în partea opusă. Din acest loc, brațul liber al platlonjei se trece prin faţă pieptului şi se fixează lateral în regiunea spetei sub ramura ce urcă de la regiunea brațului spre regiunea greabănului.
7. Orientarea animalului cu trenul posterior într-un colţ sau spre zid. În acest caz proprietarul fixează animalul de pana căpăstrului, dirijându-l spre zid.
8. Introducerea animalului intr-un travaliu.
9. Fixarea lângă un zid sau lângă marginea unui padoc cu ajutorul unei frânghii.
În acest scop se fixează frânghia la un capăt în faţă animalului, apoi se dirijează în lungul corpului, obligând animalul să ia o poziție paralelă cu marginea padocului. În final se fixează şi capătul posterior al frânghiei (platlonjei) într-un punct, limitând astfel posibilitatea de mișcare şi deplasare a animalului. Se va avea în vedere ca unul dintre capetele frânghiei să fie astfel legat, astfel încât la nevoie să poată fi ușor desfăcut.
La bovine:
a) Prin scărpinare în regiunea cefei, pe partea laterală a gâtului, din poziția de abordare (lateral de regiunea spetei), sau prin scărpinare la baza cozii (stând în urma animalului).
b) Fixarea de coarne.
Din poziția de abordare (plasat lateral de regiunea spetei) orientat cu capul spre capul animalului, ajutorul prinde vârful sau baza coarnelor, asigurându-şi în același timp o bază de susținere cât mai bună. Pentru o mai mare stabilitate, face corp comun cu corpul animalului, sprijinindu-se în regiunea humero-prescapulară. Din aceasta poziție căutăm să ridicăm ușor capul animalului şi să-i limităm posibilitatea de mișcare.
c) Introducerea degetelor în nări.
După abordarea animalului, ajutorul se plasează lateral de gâtul acestuia, orientat cranial şi prinde vârful cornului din partea respectivă. Cu mâna dinspre animal mângâiem animalul prin scărpinare în regiunea cefei, de unde, printr-o mișcare mai rapidă se trece mâna printre coarne peste capul animalului şi se introduce degetul mare şi cel mijlociu în câte o nară. Pentru a opri tendința animalului de încăpuşonare1 se introduce piciorul dinspre animal, ușor sub regiunea mandibulei, fără a-l scoate din sprijin. După introducerea degetelor în nas se trece cornul fixat pe sub mâna aplicată în nări, lăsându-l liber în timp ce ajutorul trece în faţa animalului. Din această poziție, ajutorul (cel ce face contenţia) poate schimba mâna aplicată în nări cu cealaltă, pentru a avea o poziție mai comodă).
d) Aplicarea mucarniţei. Realizarea acestei metode impune în prealabil contenţia animalului prin introducerea degetelor în nări. Din acest stadiu se poate trece la aplicarea mucarniței, ale cărei brațe se introduc în mod alternativ în nări. Cele două brațe ale mucarniței se apropie prin ridicarea cursorului cât considerăm necesar, fără a compresa septumul nazal.
e) Fixarea cu ajutorul inelului de forţă (belciug) aplicat în nări. În acest caz se poate recurge la simpla fixare de inel sau la aplicarea unui baston cu cârlig la inelul din nări, păstrând astfel o distanţă mai mare faţă de animal (metodă practicată în cazul taurilor destinați pentru reproducţie).
f) Fixarea unui membru pelvin cu ajutorul cozii.
În prealabil se abordează animalul, se liniștește prin scărpinare la baza cozii, în timp ce se trece coada printre membrele pelvine şi apoi lateral şi înapoi, înconjurând piciorul posterior. Coada se ţine de perii din vârf, trăgând ușor de ea limitând posibilitatea de lovire cu piciorul. Dacă lungimea perilor din vârful cozii nu permite o fixare corespunzătoare a membrului, recurgem la prelungirea ei cu ajutorul unei frânghii pe care o legăm de vârful cozii.
g) Legarea în opt a membrelor pelvine. Se leagă frânghia la un membru pelvin deasupra jaretului apoi se trece capătul liber al frânghiei la membrul opus, în sens antero-lateral şi apoi caudo-cranial, înconjurând cel de-al doilea membru pelvin. În continuare se face ligatura în opt a membrelor, făcând 2-3 împletituri, iar în final se fixează capătul liber al frânghiei la jumătatea legăturii, trăgând de el spre înapoi.
h) Fixarea de pliul iei. În acest caz ajutorul stă lateral de abdomenul animalului orientat ușor caudal, aplicând mâna opusă părţii contenţionate de pliul iei, iar mâna dinspre animal pe regiunea lombară. Această metodă poate fi practicată în cazul explorațiilor rectale la taurinele neliniștite.
i) Aplicarea unui căpăstru improvizat. Acest procedeu este accesibil animalelor fără coarne şi tineret. Pentru aceasta se ia o frânghie de 1,5-2 m, se îndoaie la mijloc, se trece capătul dublu peste gâtul animalului, iar capetele libere se trec prin bucla extremității duble. În continuare, una din ramurile frânghiei se trece peste capul animalului în regiunea oaselor nazale, în timp ce din partea inferioară a căpăstrului (submandibular) se strâng ramurile sale prin mişcări de lateralitate.
La rumegătoare mici:
a) Fixarea capului între mâini. Cel ce face contenţia stă în faţa animalului, orientat cranio-caudal.
b) Fixarea de urechi sau de coarne. În acesată situație, ajutorul stă în faţă animalului orientat caudal (plasarea anterioară practicată în cazul examinării diferitelor regiuni corporale) sau plasat lateral de gâtul animalului orientat cranial, când se examinează regiunea capului.
c) Prin încălecarea în regiunea gâtului, când ajutorul este orientat caudal sau prin încălecarea în regiunea toracelui, când orientarea este cranială, fixând în acest caz şi capul animalului.
d) Așezarea animalului în decubit costo-abdominal şi fixarea capului la sol.
e) Fixarea animalului în poziția şezând. Ajutorul prinde membrele toracice, ridicând animalul, până reușește să-l aşeze în poziția șezând (pe fese).
La suine:
a) Prin scărpinare în regiunea lombară, pe faţa ventrală a abdomenului sau la baza urechilor.
b) Fixarea de urechi şi ridicarea de coadă. Ajutorul este orientat cranial, stând lateral de animal, în timp ce cu mâna dinspre animal prinde urechea din partea opusă, iar cu mâna de aceiași parte fixează urechea dinspre el. A doua persoană, aflată în urma animalului, ridică de coadă, suspendând trenul posterior cu rol propulsor.
c) Aplicarea unui laţ (frânghie) pe rât în urma caninilor. Ajutorul stă lateral de animal, orientat cranial ținând frânghia în mâna dreaptă, pe care o conduce dinapoi înainte peste capul animalului. Ajunși în cavitatea bucală se fixează inelul frânghiei în urma caninilor şi se trage înainte, în timp ce animalul are tendința de a se retrage.
d) Aplicarea unui clește cu brațe lungi pe rât în urma caninilor sau în regiunea cefei.
e) Legarea unui membru pelvin. Cu ajutorul unei frânghii lungă de 2-3 m se leagă regiunea jaretului, limitând posibilitatea deplasării animalului.
f) Contenţia prin fixarea animalului în brațe. Acest procedeu este accesibil pentru tineretul sugar.
La câine:
a) Fixarea capului între mâini (manoperă pe care o face de obicei proprietarul, la indicațiile examinatorului). În acest caz, cel ce face contenţia stă antero-lateral de capul animalului, orientat caudal, aplicând degetele mari în regiunea frunții, iar celelalte sub mandibulă, de o parte şi de alta.
b) Fixarea urechilor şi plierea pielii din regiunea cefei. În această situație, ajutorul stă lateral de animal, orientat cranial, prinzând cu mâna dinspre animal urechile şi pielea din regiunea cefei. La nevoie, cu cealaltă mâna cuprinde botul animalului între degetul mare pe de o parte şi cealaltă pe partea opusă.
c) Fixarea de urechi şi de pielea din regiunea cefei.
d) Legarea botului cu ajutorul unei benzi de tifon. Ajutorul sau proprietarul stă plasat lateral de capul animalului orientat cranial fixând capul animalului între mâini. Din această poziție, a doua persoană trece ramura benzii de tifon peste capul animalului dirijând-o pe botul animalului. Când inelul este bine aplicat, printr-o mișcare mai rapidă se strânge, iar brațele lui se conduc pe sub mandibulă, unde le încrucișam şi în final le legăm în regiunea cefei.
e) Aplicarea unui clește de contenţie cu brațe lungi pe gât. În cest caz, ajutorul este plasat lateral de animal şi orientat cranial.
f) Fixarea în decubit costo-abdominal. Animalul este contenţionat în prealabil de bot cu ajutorul unei benzi de tifon urmând să fie urcat apoi pe masă. Pe masa este prins de două ajutoare, unul fixează membrele toracice, iar al doilea membrele pelvine. Membrele se trag lateral spre ei în timp ce animalul cade pe masa în poziția dorită. Proprietarul tine capul animalului.
La pisică:
a) Fixarea capului între mâini (asemănător ca la câine).
b) Fixarea de urechi şi plierea pielii din regiunea cefei.
c) Învelirea corpului într-un şorţ de cauciuc sau o bucată de pânză, lăsând descoperit numai capul.
d) Apăsarea ușoară a corpului din regiunea dorso-lombară spre masă.
e) Introducerea corpului într-o cizmă.
La iepure:
a) Fixarea de urechi cu o mână .
b) Plierea pielii din regiunea dorsală.
c) Învelirea corpului intr-un şorţ.
La cobai:
a) Prinderea pielii din regiunea capului, gâtului şi a corpului.
b) Fixarea membrelor cu ajutorul unor benzi.
La șobolan:
a) Fixarea pielii din regiunea gâtului şi a corpului cu ajutorul unui clește cu brațe lungi incurbate (forceps).
b) Fixarea bimanuală a cozii şi a pielii din regiunea cefei.
La șoareci:
a) Fixarea cu o mână a pielii din regiunea cefei şi a cozii.
b) Fixarea pielii din regiunea cefei cu ajutorul unei pense şi cu o mână de coadă. Pentru fixarea mai ușoară se obișnuiește să se prindă animalul de coadă şi să fie învârtit. După această operație se aşează pe halat ținându-l de coadă, încercând să prindem pielea din regiunea cefei.
La păsări:
a) Fixarea de picioare, cuprinzând carena sternală în palmă şi membrele pelvine între degete.
b) Fixarea de picioare şi de baza aripilor.
c) Fixarea de picioare şi cuprinderea regiunii pieptului într-o mâna în timp ce capul se introduce sub braț (în cazul palmipedelor). În cazul păsărilor de colivie se prinde corpul într-o mână, lăsând liber numai capul.
La animalele semi-sălbatice sau sălbatice (animale de circ şi din grădini zoologice):
a) Folosirea diferitelor sisteme de arcane sau clești cu brațe lungi care se aplică pe gât .
b) Fixarea botului cu ajutorul unei benzi, asemănător procedurii aplicate la câine.
c) Fixarea de cap şi de membre.
d) Folosirea unor cuști speciale cu capac sau perete lateral mobil (glisant).
e) Folosirea unor medicamente cu efect sedative.

Leave a Comment