Abcesul

Infectii chirurgicale aerobe locale:

Abcesul

Reprezintă terminarea favorabilă a unei inflamaţii septice caracterizată printr-o colecţie purulentă realizată într-o cavitate neoformată bine circumscrisă (abcesul este o celulită septică circumscrisă).

Clasificare
–       după   localizare,   abcesele   pot  fi   superficiale   (subcutanate,   ganglionare)   şi   profunde (intramusculare, viscerale)
–       după evoluţie şi aspectul anatomo-clinic, abcesele pot fi calde (acute) şi reci (cronice).
Abcesul cald reprezintă faza terminală favorabilă a unei inflamaţii septice, circumscrise, ce se produce într-un organism capabil de a izola materia purulentă într-un spaţiu bine delimitat. Este caracterizat prin fenomene inflamatorii intense, evoluţie acută şi tendinţă la abcedare.

Etiologie
Abcesul cald este produs de germeni piogeni (stafilococi, streptococi), se întâlneşte frecvent la cabaline şi carnivore, mai rar la bovine şi foarte rar la păsări.
Din punct de vedere patogenetic, în evoluţia clinică a abcesului se descriu două faze:
–   faza infiltraţiei purulente (multiplicare microbiană, eliberare de toxine, necroză, diapedeză şi infitraţie leucocitară – cu formare de puroi);
–    faza de colecţie purulentă (ţesuturile distruse şi leucocitele distruse de toxinele microbiene formează puroiul). La periferie, abcesul este delimitat de o membrană fibroblastică, de apărare ce delimitează ţesutul necrozat de cel sănătos.
Aspectul puroiului depinde de natura germenilor şi poate fi de bună natură (legat, cremos, fără miros respingător şi cu pH acid) sau de rea natură (slab legat, seros, gri-murdar, cu miros fetid şi pH alcalin).

Semne clinice
Abcesului i se descriu 3 zone: zona centrală (fluctuentă), zona intermediară (dură) şi zona periferică (infiltrată).
Simptomatologia abceselor calde diferă în funcţie de localizare. Astfel, în cazul abceselor superficiale, local apar: tumefacţie circumscrisă, roşeaţă, căldură, durere şi fluctuentă centrală. Starea generală poate fi modificată uneori: frisoane subfebrilitate, inapetenţă. Pe măsură ce puroiul se colectează, pielea se subţiază prin necroză şi abcesul se poate deschide spontan, printr-o fistulă, în punctul central de minimă rezistenţă. În abcesele profunde, simptomatologia depinde de organul afectat, tulburările generale fiind evidente şi cele locale estompate. De exemplu, în cazul unui abces profund al musculaturii membrului posterior (produs în urma injecţiilor intramusculare) apare şchiopătura şi iimfangita/limfadenita satelită.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice, a evoluţiei şi cu ajutorul puncţiei biopice, în abcesele superficiale. În cazul abceselor profunde, diagnosticul se stabileşte coroborând aspectul curbei termice, rezultatul leucogramei, ecografiei şi a examenului radiologic.
Diagnosticul diferenţial se realizează cu:
tumorile (au evoluţie lentă şi sunt lipsite de reacţii inflamatorii) hematomul (are evoluţie rapidă, tumefacţie păstoasă, uniformă şi nedureroasă) chistul sero-sanguinolent (apare după un traumatism tangenţial, are dezvoltare rapidă, fluctuentă uniformă şi este nedureros)
–    hernia (fără reacţie inflamatorie, existenţa sacului herniar)
Prognosticul este favorabil în abcesele superficiale şi grav în abcesele viscerale.
Tratamentul local urmăreşte iniţial (în faza de infiltraţie) maturarea abcesului, prin activarea circulaţiei locale, care se realizează prin rubefacţie cu tinctură de iod, vezicători sau emetic 1/10. În faza de colecţie purulentă, se efectuează drenajul larg şi decliv al abcesului, urmat de aspersiuni cu eter iodoformat, pulberi cu antibiotice, bujiuri sau pesarii spumante. Terapia, în funcţie de starea generală a animalului, este completată cu antibiotice administrate pe cale generală.
Abcesul rece este o colecţie purulentă bine delimitată, fără tendinţă de abcedare şi cu fenomene inflamatorii atenuate. Apar la speciile a căror leucocite sunt sărace în proteaze (bovine, porc, iepure).
Etiologia este reprezentată de traumatisme cu intensitate moderată dar permanente: compresiuni, rosături de harnaşament, la nivelul cefei, grebănului sau spinării. La bovine abcesul rece este întâlnit în tuberculoză şi actinobaciloză. La suine apare postvaccinal când nu sunt respectate condiţiile de asepsie. La iepure este caracteristic în pasteureloză.
Clasificare şi semne clinice. Din punct de vedere anatomo-clinic abcesul rece poate fi: dur, moale şi intermediar. Abcesul rece dur este frecvent la cal, prezintă o zonă centrală purulentă, densă, delimitată de un perete gros şi indurat, localizat în regiunea cleido-mastoidiană. În perioada de debut, tumefacţia locală este indurată şi înconjurată de o zonă edematoasă. Cu timpul, edemul se resoarbe, rămânând o formaţiune aderentă la piele, nedureroasă şi fără fluctuaţie.
Abcesul rece moale la porc şi iepure, asemănător chistului sero-sanguinolent, este colecţie purulentă delimitată de pereţi subţiri, uşor sensibilă la palpare şi cu redusă infiltraţie perifocală.
Abcesul rece intermediar la bovine are evoluţie lentă şi este caracteristic în actinobadloză Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice şi a puncţiei biopsice. Diagnosticul diferenţial se face faţă de tumori, hematoarne, chişti şi hernii.
Tratamentul local urmăreşte iniţial (în faza de infiltraţie) maturarea abcesului, prin activarea circulaţiei locale, care se realizează prin rubefacţie cu tinctură de iod, vezicători sau emetic 1/10. În faza de colecţie purulentă, se efectuează drenajul larg şi decliv al abcesului, urmat de aspersiuni cu eter iodoformat, pulberi cu antibiotice, bujiuri sau pesarii spumante. Terapia, în funcţie de starea generală a animalului, este completată cu antibiotice administrate pe cale generală.

Leave a Comment